gandul fluturelui: TIE...

http://revistaiuventa.blogspot.com/2011/02/castigatorii-concursului-de.html

TIE...

E poezia care mi-a adus bucurie...

http://revistaiuventa.blogspot.com/2011/02/castigatorii-concursului-de.html

ŢIE…

Ţi-am luat
INIMĂ
să înveţe să iubească
iarna…
Ţi-am trecut
degetele
prin părul secundelor
să înveţe să ticăie
tremur…
Ţi-am ascuns
nedumerirea îndrăgostirii
să înveţi să trăieşti
pentru mine…
Ţi-am târât
valul iubirii
până la picioarele sentimentelor
să înveţi să te deschizi
într-un suflet…
Ţi-am redat vocea,
şi m-a strigat:
”- Te-am învăţat…sunt EU!”
Şi este…iarnă.

TEORII IEFTINE

Adesea, mă întreb dacă am fi mai fericiţi, dacă am fi fericiţi. De ce spun asta? Că o atât de mare parte a spiritului nostru este ocupată cu nemulţumirea, încât sunt sigură că dispariţia bruscă prin absurd a acestei constante, ar lăsa un gol cu greu umplut cu altceva.
Îmi rostogolesc secundele într-o oboseală a trecutului apropiat şi tristeţea nu se opreşte...doar cântă, nu într-un sunet purificator, ci într-o îndrăzneală eşafodată în teorie...TEORIA PLICTISELII DE MINE.
Mi-am interzis astfel existenţa, şi să mă ocup de ...gol. Cu responsabilitate mi-am pus deoparte, într-o cutiuţă de lemn, bănuiala, cam în colţul din dreapta, şi am păstrat loc pentru a doua zi pentru...ambiguitate...Am aşezat-o în partea stângă, şi-am lăsat loc pentru a treia zi...pentru ironie, şi-am aşezat-o între cele două...şi nu mai era deja loc. Le-am închis ermetic, pentru ca a patra zi, să le găsesc aşezate haotic.
Nu am bănuit o clipă că se sufocau una lângă cealaltă, că mureau într-o ironie ieftină, şi că doar golul plin al neînsemnatei mele cutii le mai aparţinea ca-ntr-o inexistenţă trecută.

Blestemul intelepciunii

Din păcate, înţelepciunea nu iartă. M-aş trăda ieftin să cred că am frumuseţea înţeleaptă să trezesc binele omului veninos, blestemat să-şi urmărească viaţa din tragedie-n dramă.
L-am manipulat, l-am constrâns şi conştientizat în dirijor dirijat de-o falsă iubire.
I-am dat chip, suflet şi trăire, l-am înecat în nimicuri, şi l-am îmbrăcat în expresie...arată bine...e...fiinţa iubită...
Întors spre mine, a avut un prim impuls: bunătatea...dar...s-a pierdut în suferinţă. Apoi, al doilea impuls: iubirea...dar a pierdut-o în ignoranţă, deşi nu recunoaşte, pentru că e realitate-fiinţa iubită, infinit de exterioară şi...însumare.
Câtă înţelepciune ne va fi posibilă să ne separe de condiţia de om?!

A sti ca nu esti

E o slabiciune în stare să-mi anuleze dependenţa de zâmbet?...Secreţia gândului că poezia n-a uitat că sunt o poezie, că totul se deformează în deznădejde, că pudoarea pare singurătate nedefinită, că “ a fi” cuvântă silabisit “ a şti că nu eşti”, că primejdia iminentă este povestea fără happy-end.
Orice pretind de la mine este puţina modestie şi să comit eleganţă iernii în care să fiu condamnată la îngheţ subiectiv,şi la aninarea ţurţurilor ţâşniţi din retina sublimului albastru.
Mâ dezgheţ într-un ocean de nesăbuinţă şi mă înec impresionată de imensitatea realităţii în care nu mai am nicio slăbiciune.

Altarul unui trist sărut...

Sărută-mi ultimul poem de iarnă
să-l pot mima cu buzele ce-ţi tremur.
Striveşte plânsul paşilor în noapte,
şi nu îmi asculta bătaia mută pe zăpezi.

Sărută-mi visele ce-aleargă
spre-o iarnă ferită de ninsori.
Striveşte fericirea de atât albastru,
priveşte-o, zămbeşte doar pentru doi!

Sărută-mi viaţa dintre anotimpuri,
şi nu îmi renunţa la nici cea de apoi.
Striveşte cântecul pe malul,
ce-abia se mai aude în altar.

Striveşte-mi ultima suflare,
şi iarna lui aprilie nouăsprezece,
Sărută-mi mut nemuritoarea moarte,
şi ninge-mi amintirea unui om “demult”...

Artistul si...secundele ...

Ceaţa din cer şi din stele s-a rătăcit prin zăpezile şi gândurile unui anotimp. E anotimpul MEU, al descântatului frig cenuşiu.

Fulgii lovesc pătimaşa inimă şi se topesc aşteptând mângâierea unui cuvânt scris sau nescris.

“ Azi sigur o să-mi fie sete de alb,...de nesomn,...de lună,...şi de vânt de femeie!” spuse Artistul

Îşi soarbe ceaiul şi gândul încearcă să pătrundă secundele ticăite de pe noptieră.

Zâmbeşte. Le înţelege veşnicia care trece « ireversibil » pe lângă el; le-ar sparge ţăndări să le aştearnă bătăile doar la ora întrebărilor, dar le iartă, spunând:

- Bateţi-vă, voi, protocolul desfiinţării, eu rămân ce-am fost...”minutul vostru”.

Se aşeză la PC...În off, mesaj...

“Numără-ţi gesturile în paşi de secunde netrecute, şi continuă să fii...TU”..Id-ul?... “trecere_prin_suflet@...” .

“Mda...iar secunde!...Poate o să le mimez, le dau gustul unui sărut, şi dor...de vânt de femeie...

“ La multi ani !” se auziră voci în spate...O secundă ai şi pentru noi?”...Doar aşa ...pentru o “trecere prin suflet”!

“ Pentru voi...tot timpul nesomnului meu!...Mulţumesc « bis-urile » suflului meu însetat!”

Timpul eului

Dacă eram suflet de copil, aş fi fost micuţa Lilium.
Dacă eram o zi din săptămână, aş fi fost mâine.
Dacă eram drum, aş fi fost potecă până la tine.
Dacă eram cuvânt , aş fi fost sunetele unui nou născut.
Dacă eram vocaţie, aş fi fost dansatoare de tango.
Dacă eram cafea, aş fi fost ochiul gândirii mele.
Dacă eram..., dacă..., dar...SUNT, îmi VOI FI, ce n-aş fi fost până ACUM.

Rascolitele-mi crizanteme...

S-au răscolit frunzele toamnei,
Şi s-au pornit în zbor tăcut-
Tot răspândesc uscate vremi uitate,
Ce-au adunat parfumul de cărări postum.


Norocu-ntâmplător ruină prăfuieşte,
Într-un mănunchi de graiuri crizanteme,
Vor înflori frumoasele lor toamne,
Înduioşând pălite raze-n soare.

Şi nu-mi vor adia culoare rouă,
Şi nici rugina nu va da să plouă,
Doar liniştea-mi e tristă crizantemă
De-nvălurate stele albe ruginite.

...de apoi

sprijin prin frunze-mprăştiate
cădere, ploaie,
respiraţii noi...

şi tac,...m-ascund...foşnesc,
tremurător aleg microni,
şi-mi desfrunzesc
plăcerea grea a vieţii de apoi...

şi mă ridic, şi mă cobor,
şi mă aprind, ca să mă sting,
şi îmi tot cad ploi de respiraţii noi,
şi nu-mi foşnesc
nici moartea de apoi.

Dragoste pentru un noiembrie şi jumătate...

O să-mi descarc metaforele pe-o rugină gândire şi imaginaţia personificată în foşnete cromatice.
- Câtă moarte atribui acestui noiembrie, să-i redau toamna anilor mei ?...Desigur, jumătatea...

NUANTE IN SPIRALA

Necuprinsul şi-a coborât existenţa spre o lume a aparenţelor. A făcut cunoştinţă cu ele...şi...Aparenţa 1= EL, substanţă neîndulcită a vieţii, şi...Aparenţa 2= EA, lipsa de voinţă imparţială a lui...Încântat!...Sunt Necuprinsul aparent cuprins de încântare.
EL şi EA coexistă într-o gândire oarbă, în care doar retina mai “naşte” echilibrul conştiinţei şi... veghea...Păşesc alături până aproape de cortina schopenhauriană, şi se trezesc personaje, EA...masca sâmburelui negru şi rău,...EL...masca vizionarului adamist, în faţa unui “niciun spectator”...doar zgomotul aplauzelor lor...Dar ce făcuseră?...Se sărutară ca-ntr-o iluzie suferind şi mai mult, înşelându-se pe faţă....apoi îşi dădură drumul mâinilor, şi EA cuprinse cu braţele ca-ntr-o îmbrăţişare întregul Univers spectator, şi-şi uită replica.
Se uită spre sufleor...în locul lui o umbră, hiperimagine a voinţei...Aşteptă şi sudoarea-i cuprinse fruntea ...uitase replica, dar EL o cuprinse de umeri, şi-i şopteşte ca o salvare:
- Creaţia!...Ea nu zise nimic, doar schiţă nuanţe şi-atinse pântecele şi eliberă un oftat...”diaboli”!...
Umbra freamătă ca-ntr-o zbatere monstruoasă, întorcându-şi o ultimă privire spre EA, slăbiciunea din memoria sa...şi se înălţă “ frumuseţe intr-o experienţă genială”....spre o altă convieţuire celestă.
Şi se tot înălţa în vremelnicie, el, “artista vates”, în spaţiul suflet nimicit cu totul, unde nici înger aripă nu şi deschis profanator:
- Voi, veacuri, pandative-n salbe, fiinţe adorabile de cuvânt şi gând...ciudată asemănare între voi, născuţi şi morţi în acelaşi timp, veţi rătăci...TU- sâmbure de-orgoliu, TU- biet negare de a trăi...
Ei, în aparenţă, nicio lumină nu-i mai alunecă pe faţă, nici pântec, mâini şi ochi, clipeşte doar timp trecut – prezent – viitor în gesturi vii de moarte, supremă energie de trăiri...fără de fiul...EL...tulburătorul spirit tânăr, CREATORUL.
Pătruns de-acum în tulburare, mai fu o scursă pasiune pentru preafrumosul chip iubit...minunea selenară... divina simţire, plăsmuire a conştiinţei sale... ”sophia”...
Cu dragostea iubitei, se vrea pierdut în sfera conştiinţei sale acolo unde UN devine DOI....şi unde... :
- Iubite, n-ai uitat nimic ?
- Ba da, pe tatăl, EL...artista diaboli...
- Dar oare ea ştia ?...

LINII SI CONTUR

Eram destul de înfiorată, gândindu-mă la insuccesul cărţii pe care tocmai am lansat-o...Îmi trecuseră prin minte zeci de gânduri că niciodată nu am sa mă întrec pe mine însămi, şi asta nu era bine.
Pe cine dezamăgeam?...Nu am părinţi exigenţi, doar puţin ambiţioşi în ceea ce mă priveşte…Dar îmi păsa totuşi de cineva…Desigur…dna! Dna de lângă noi!…Delicateţea şi profesionalismul ei m-au incantat de fiecare dată, dar cel mai mult frumuseţea sufletului, blândeţea privirii şi fineţea mâinilor. De mic copil mă întreba:” - Ce faci…..” Iar eu răspundeam: „- Mă joc de-a găletuşa.”….Şi chicoteam. „ - Cum de joci de-a găletuşa?”.” – Păi, una fără cea spartă, fac zero găletuşe. Şi vreau s-o înlocuiesc cu alta, confecţionând-o din…nisip.”…”- Dar aici nu ai nisip, draga mea.”…”- O să-l aducă vântul, am vorbit deja.”…” – O să devii scriitoare, scumpa mea. O să-ţi cer autografe.”
Şi timpul trecea, vântul nu mi-a adus nisipul cerut, dar nici găletuşe nu mi-am mai dorit, mă interesa doar nulitatea caracterelor din jur.
Doamna îmi dădea adesea cărţi de citit, era enciclopedie de prezent,trecut şi viitor……..îmi vorbea de Iorga, de Călinescu, fără să le dau prea mare importanţă o vreme, citea suav „Dăscăliţa”…şi cânta.
Era de-o frumuseţe divină, nimeni nu-i rezista privind-o, părea ireală, dar extrem de reală în toată complexitatea ei….Ştiţi icoana!...Lumina-aură…Doar ea!...Păşeam pe lângă ea în parc, şi număram toamna frunzele, iarna păşeam zăpada abia ninsă şi scuturam pomii încărcaţi, primăvara miroseam parfumul florilor şi vara soarele ne zâmbea, scurgându-şi razele pe pielea fină şi albă…Timpul era doar al nostru, iar viaţa mea prindea contur „intelectual”…
Era mentorul meu spiritual…era ca o mamă…Însă ascundea durere nebănuita dincolo de zâmbetul fermecător…niciodată nu spunea…O surprindeam lăcrimând, şi-mi zicea…”- Sunt de fericire!”
Ştiam că nu-i aşa…Fericirea se măsoară în zâmbete şi iubire…Moartea şi durerea în lacrimi…Am văzut asta la înmormântarea….dnei…
Cale…voalul alb…candele albe…câtă puritate !!!......Lacrimile împăienjeneau figurile de ceară din jurul sicriului…şi şopteau: „- O viaţă de om, aşa cum a fost!”…In memoriam…
Deja viaţa mea căpăta alt contur…eram singură, şi mă dezechilibram. Îmi lipsea mâna care să mă strângă, îmi lipseau anotimpurile…şi lacrima…
„Prima şi ultima lacrimă a mea…ea…doar ea…”
Imaginea creativă, imaginea omeniei, a frumuseţii, şi a inteligenţei…a frumoasei mele doamne scriitoare…
Au trecut ani, am păşit pe urmele deja lăsate de gingaşa doamnă…şi nu-mi găsesc calea spre succes………Am greşit-o?...Sau e prea devreme?...
Sau doar nu am muncit de ajuns…Sau toate la un loc……..Sau poate nu am ţinut un copil de mână, care a uitat de găletuşe…şi nici nu am dat căldura ştiinţei mele…Şi asta pentru că nu sunt desăvârşită, nu am lăcrimat şi nu m-am plimbat…
Am cunoscut adoraţia, sensul iubirii absolute…si …pe …mama…Ii mai simt şi acum parfumul de mărgăritar fin, cu care-şi dădea înainte de premieră, şi-o văd oglindindu-se în imaginea lumii…a lumii spectacolului…în care anotimpurile ei erau aplauzele şi trăirea ei doar eu…
Iar eu?...Doar o nefericire, într-o fericire viitoare…
Mi-aş dori să clipească adesea o strălucire către mine, pentru ea e icoana mea…împlinirea mea viitoare…..modelul meu…….
Ea prin mine…….Un spectacol ….mamă şi fiică!...
- Felicitări, domnişoară Carina…Un succes deplin. Cartea se va vinde în sute de mii de exemplare…

VARIATIE DE...MINE

…sunt complicaţie prin natura cerului din ochii mei, şi nu vă imaginaţi că am ochii albaştri…nu…ci prin doar seninătatea şi blândeţea cu care privesc totul în jurul meu.

…de multe ori cerul e înnorat…dar e…indecis…şi departe de privirile celor din jur…aici e o problemă…cerul ochilor mei de deasupra vieţii lor…NU EXISTĂ!...înseamnă că voi fi senin….dar ei?...să nu aibă nici un cer?...să nu aibă nicio aspiraţie?...Dilemă…sau…nu!...

…oricum cerul nu-şi ascunde nepăsarea, ci doar umbra…pe care o clipesc cu genele negre, din care din când în când mai picură, câte-o lacrimă pe deasupra vieţii de apoi…

Să fiu eu cerul de care se agaţă cu seninătate…”acei oricine, sau nimeni”?...Parcă totuşi aş prefera să fiu fluture care pluteşte deasupra mizeriei din…cer.

****

1**** Otrăveşte –mă cu dulceaţa ta, doar aşa mă satur de afine.
2**** O să ne trezim rugină într-un acord de chitară autumnal.
3**** Idealul împlinirii e orbitor. De aceea merită handicapul orbirii pentru o secundă, ca să-l poţi vedea cu sufletul.
4**** Distanţa dintre mine şi tine este de…o formă accentuată a pronumelui NOI….Cum noi suntem atât de aproape, distanţa capătă forme nehotărâte ale unui ..împreună.

GALOP DE NEŞTIRE

mi-aştept…

durerea copitelor arse
în tropot amurg rătăcit

mi-aştept

prea-nstelata neştire
pe cerul pleoapei tale clipit

mi-aştept

nechezatul nevăzut în păşire
te chem la-nseratul trecut

şi…
…mă aştept…
azi
mâine
ori…mi-aştept…
în galop de …tine – obosit.

AUTOPORTRET MINŢIT

Moto: Să nu fii chemat la funeraliile propriului tău vis!...

Noapte târziu.
Mi-am împrumutat pentru prima dată… gândul… unei stele. I l-am dat o secundă şi mi l-a minţit.
Mi-am împrumutat noaptea unui…Înger…I l-am lăsat o secundă şi a minţit-o….Şi s-a făcut zi.
Mi-am împrumutat …singurătatea unei poveşti ireale…I-am lăsat-o o secundă, şi a minţit-o.
Nu am mai avut nimic de împrumutat…şi mi-am lăsat iubirea o secundă şi s-a minţit cu tine CEL care ai fost OM – ÎNGER ÎNTR-UN GÂND ÎN SINGURĂTATE-ŢI!

CE-A FOST

Ei şi-aparţin cu totul braţelor şi minţii,
doar buzele clipesc cu sete udă,
Vor căuta prin mângâiere crudă
extazul umbrelor tăcute

Îşi calcă lacrimă sub talpă
transcede dor oriunde-ar fi,
Timpul le naşte frunza goală,
atât de incomplet refugiu în nimic.

Agăţată subtilitate - n ezitare sacră,
Şi întâmplare chiuretată de raţionament,
Adună neaşteptată soartă indulgentă,
Epuizantă linie de „ Ce-a fost decent”.

ADVERBUL LOR

Aici, plutirea îngerilor se agaţă streaşină de degetele artistului care modelează tăcerea…
Aici, iubeşti şi urăşti deopotrivă culoarea unui nume fără nume şi-atâta sete arteziană te va copleşi echidistant.
Aici, capricii de destine, miros de proaspăt şi venin „Înger şi demon”, reunire El, Ea…Ei într-un ”Destul”… unul inimă, şi celălalt chin.
Aici tangouri verticale în pas de deux, vibrante forme piedestale, punct şi vedere, pictura muzicii cu propriile lor tălpi.
Aici un „bună dimineaţa”, „ rămâneţi”, „ reveniţi” în negru impermeabil.
Aici să fie prea târziu?
Desigur…cui îi pasă?
Şoptiţi-le până nu le este în culoare prea puţin.

EXERCIŢIU CU BURTICA PLINĂ

Să facem un exerciţiu de imaginaţie: o masă, trei pahare şi un evantai. Încăpere semiobscură şi mult fum de ţigară.
Primul fum duce paharul la gură şi-l soarbe până la fund.
Al doilea fum duce al doilea pahar la gură, şi-l bea pe jumătate.
Cel de-al treilea pahar rămâne intact. E plin secunde, minute şi ore, şi…fum peste tot. Linişte.
Este ridicat evantaiul de pe masă şi tot fumul se risipeşte. Pe masă doar paharul plin şi …ţigară arsă. Eram sigură că am uitat ceva : arderea stinsă a unui fum de ţigară.
Şi mai e ceva! Jumătatea cealaltă a paharului…

NU-MI PLANGE

Există cel puţin un singur motiv în viaţă să crezi că nu-ţi auzi singură vocea ta. Acela că vibrează spaţiul liber dintre inimă şi gândirea rece în care există nodul în gât.
Reuşeşti să înghiţi în secunde şi murmuri vorbe neînţelese, te detaşezi şi te întorci la cotidian în care doar tu eşti prinţesa frumoasă şi nefericită.
Nu te ascunzi, doar te întorci cu spatele la tot ce iubeşti, să-ţi dovedeşti că eşti ceea ce ai fost dintotdeauna, femeia nimeni, şi să dăruieşti ce ţi-a mai rămas, condescendenţa ta, împărăţiei căreia îi eşti sortită.
Ştii că-ţi faci a doua cafea sau nessul cu aroma doar de tine ştiută, pe care eşti atentă s-o serveşti doar din ceştile rafinate, că eşti ceea ce eşti şi-o savurezi până la ultima picătură, cu o nestăpânită poftă şi….scrii, fără să mai răspunzi la vreun telefon.
Câtă nevoie mai ai de el? Acest rău necesar – repetabilitate cu iz de viaţă îngrijorător deja-vu-istă. Nu mă abandonez, stau alături de mine devotată să fiu martoră ridicării mele, doar pentru că-mi place ploaia, cu picurii ei reci prelingându-se pe trupul meu, dar şi pentru că-mi place noaptea în care aud ploaia şi tăcerea întunericului ei, şi poate pentru că aştept TIMPUL să se îndrăgostească de mine şi să-l hrănesc cu secunda zâmbetului meu. Atât mai zâmbesc, atâta-mi pot permite: o secundă!
Dacă mi-ar destăinui că el este OMUL, l-aş respinge şi va ştii de ce!...Pentru că nu ar avea bătăile inimii conturate, că n-ar avea mâna care s-o ducă la tâmplă, şi nici sufletul nu l-ar avea cu el, că nu a învăţat să le aibă.
Dacă mi-ar spune că este IUBITUL meu, atunci l-aş îndrepta către o CALE cu peşteri întunecoase, nimic egoist, ci pentru răcoarea locurilor neexplorate ca să- şi găsească IDENTITATEA, jertfirea aceea a înfloririi, şi să ardă dorinţa întâi pentru el.
Dar TIMPUL nu vine încă, se opreşte întru jertfire în subconştient, şi cu înţelepciunea nemăsurată să lase alt gol în sufletul altei femei. Nu va reuşi fericirea supremă decât pentru o secundă, secunde pierdute pe rând şi vlăguit de atâta efort …tace, îmbogăţindu-se cu altă slăbiciune:femeia nr. 2, a secundei nr.2.
FEMEIA. Femeia e bogăţie spirituală prin sentimentul de vinovăţie că nu are TIMP şi că povestea ei rămâne neterminată într-un …timp minuscul.
Dar să revin la EU –FEMEIA, singura preocupare în timp, nu din orgoliu, din contră, mi-e frică să nu mă prăbuşesc,că sunt atrasă de trăiri profunde, de vestea apropierii lor, de instabilitatea acestora şi indiferenţă totodată.
Iubesc indiferenţe, că-şi aleg puncte de referinţă suflete goale, iubesc „gesturi simple” care să mă orienteze într-o rugăciune, iubesc ceea ce nu iubeşte nimeni, amintirea!Ea mi se aşează mimetic pe umăr să agonizeze într-o sărutare prelungă, şi-mi sprijin fruntea pe genunchi şi plâng. Mă eliberez de spasmele durerii şi-mi rămâne doar privirea-n gol, şi aşa rămân ani…
Şi mă găseşte singurătatea, dar nu privind în direcţia ei, ci spre cerul speranţei mele în care abia se întrezăreşte lumina pală a „acelui ceva”. Nici nu mă pot ridica, îmi tremură picioarele şi nu pot păşi sigur, dar o fac pentru că nu vreau să mor ghemuită şi încovoiată de ani, şi nici îmbrăcată în alb nu sunt, şi nici floare de mărgăritar nu am în păr. Din nou sunt nepregătită de fericire, nu ştiu cu ce m-ar mai putea surprinde, că am deja un nod în gât care sigur mă va putea îneca.
E nodul durerii mele…şi asta nu pot uita.

CROMATICA

Atât de alb
Aşa de albă
Îmbrăţişare -n sărutare albă
Atât de alb
Aşa de albă
Sărutare-n-mbrăţişare albă
Atâta vers
Şi totul alb
Şi totul floare
Şi-atât de …alb
Şi alb abis
Plecăm în alb
Cu mâna …nufăr
……………..
Atâta alb
Tu!...
Depărtare albă.

ANOTHER CUP OF TANGO

Îţi vreau vestmântul rupt din senzualitatea pală,
Pictează-mă cu buze în doar sărac contur ucis,
Apleacă-ţi nesfârşirea …vâltoare în rafală,
Înfrigurează tremur,femeie, în răni de sânge amorţit.

Înfrigurate răni de sânge amorţit…

Te-apropii în minute, ore, zile, nopţi…destin!
Îţi gust nevoia de iubire în timpul indecis,
Mi te abandonez să te iubesc din plin
Atrăgătoare forme, apăsător parfum de - amor.

Înfrigurate răni de sânge amorţit…

Te voi înlănţui cu dansul pasiunii crunte,
Se pierd solfegii de cuvinte în atingeri mii,
Ce viu te simt mustind răcoarea ta, iubite,
O adiere de şuviţe prelinse pe-al meu sân.

Înfrigurate răni de sânge amorţit…

Şi foamea – mi de iluzie să moară,
În vene tangou - mbrăţişării apă arză,
Alungă-mă frumoasă, recheamă-mă amantă,
Înfrigurate răni de sânge s-amorţeşti.

Desfigurate răni de sânge dezmorţit…

Cât te iubesc!...Ţi-am zis?...Desfigurată rană de destin!

HOTARARE

Azi, voi fi fost sarutul-perla, ce-ti va pata cu roua aprinsele-ti buze; maine-ti voi fi zambetul divin, ce-ti ocroteste visele renascand iubire; ieri iti voi fi fost ecou -suspin, ce-ti va fi prezis saruturile renascute in zambete-emulsie abia schitate de vag destin.

Şi plângi în rochia, mireasă!

Plângi!...
Şi-ascultă-ţi foşnetul durerii-n palma mea…

Plângi!
Şi clipa mea îţi va scurge infinita ta poveste…

Plângi şi plângi!...
Şi vara nu-ţi va fi vară-n toamna grea…

Şi plângi, mai plângi!...
Şi lasă-ţi curcubeul pe cerul visurilor mele…

Plângi?...
Dar să nu plângi la nunta mea,
când ploaia îţi strânge-n poală
lacrimile de dantela grea.

"Nu cred că pot să nu mă gândesc la tine"

O poveste începe în aer, în suflet şi în zâmbetul lui. Muzica sufletului ne face mai atenţi la sentimente, la solfegii în nopţi de dor....
Lilian , străina din spatele cortinei, flutura strălucirea părului şi privea intr-un gol misterios, spre locul sufleorului, acum stins de boala tăcerii veşnice, şi-şi repeta obsesiv simfonia culorilor dialogului personajului său. Cine poate şti viaţa acestei necunoscute, furişată pe după o cortina grena, pierdută în vălmăşagul de chipuri şi măşti?
Se trezi spunând spre nimeni:
" Ţi-am mai spus până acum că vreau să te iubesc într-o veşnicie?", de parcă ar auzi-o cineva, de parcă iubeşte de-o viaţă, … îşi intra în rol. Şi-a adorat tatăl, artist nebun după iubire, sufleorul-rebel ca un vânt primăvăratic, singur cu singurătatea şi mult prea viu pentru a muri cu beţia din mintea sa. El i-a transmis pasiunea pentru viata, iubirea, şi sărutul apei reci în care nefericirea se îneacă. Erau două firi identice care împărtăşeau muţeşte aceeaşi "povară". Relaţia lor era rece, o fiică devenită femeie, un tată care nu îndrăznea s-o numească astfel. Deja era fără de timp.
"Nu pot să-mi iau gândul de la tine", se auzi din nou spunând… " Vreau să te iubesc, dar nu pot acum, e târziu si eu trebuie să-mi ajut tatăl pentru un concert", se auzi din nou…
„ Dar tatăl tău e mort, Lilian!”, se auzi conştiinţa.
„ Nu!...Doar a întârziat de la premieră, are locul rezervat lângă manuscrisul de pe locul al 13-lea. Aşa-i plăcea să fie aşteptat, de fiecare dată cu alt manuscris despre…iubire.
"O să te fac să nu-ţi mai iei în veci gândul de la mine", Lilian, se aude pasul iubitului ei regizor.
Privi peste umăr şi-l simţi pe el, cel de-o viaţă care-o găsi printre miile de actori de-o zi. Pe ea o găsi într-o secundă, într-o veşnicie…a lor a doar lor doi.
„ Mi-e teamă fără de sufleor, măcar de aş ajunge până la locul al 13-lea, dar nu mă pot mişca, mă obişnuiesc să mor fără glorie…Doar dacă…m-ai lua în braţe şi m-ai strânge, m-aş clătina uşor într-o unduire vagă, rememorându-mi confesiunile unui suflet atrofiat!”, spuse ea.
„ Nu-ţi înşela existenţa neştiindu-te prin ea, urmăreşte-i lumina şi lasă-te părăsită de un succes enorm, altul decât dragostea…dedică-te ţie…mie…am nevoie de noi”…spuse regizorul.
„…ne desparte distanţa de-o scenă, dar mi-eşti lângă umăr, lângă sărutul fiecărei dimineţi, lângă trupul stors de iubire….mi-eşti iubit şi adorat în manuscris real.”
„ Eşti sigură că te poţi urni şi să-ţi începi spectacolul?...Fără sufleor, fără manuscris, doar replicile voinţei tale…şi-ai putea începe cu intriga, deznodământul l-ai jucat deja, în amintirile tale…în somnul conştiinţei reci…Fii tu însăţi, tu mie…tu nouă…fii îmbrăţişare în tipar de replici noi…”
„ Nu cred că nu pot să nu mă gândesc la asta… Mulţumesc şi te ador.”

LA SFAT CU MINE...

S-au strâns la aceeaşi masă cuvintele părăsirii tale… le-am servit cu sângele scurs din tăcerea cuvintelor mele şi le-am îmbătat.
Aşa ameţite, se clatină în stânga şi-n dreapta şi nici un echilibru nu înseamnă mai mult decât prăbuşirea întoarcerii tale în necunoscut.

Umbre dezgolite

Inghetatele umbre........ce-si frâng anii în mâinile bolnave, răzbesc împingând cu ele uşa dinspre miazănoapte. ...colo păşesc pe vârfuri să nu trezeasca dezordinea gândurilor furate, şi fii sigur, vor trage cu urechea să desluşească nemuritorul lor sfârşit….Şi aşa amar noroc e jocul de-a fericirea singurătăţilor, unde doi ochi scurg lacrimi de neputinţă!

POVESTEA ARIPILOR DE …VREODATĂ?

Se trezise demult, privea doar absentă cu ochii plânşi, răsfirând părul mătăsos… Nu ştia ce va face de-acum, doar îşi mângâia glasul cu o gură de apă… Se ridică în capul oaselor, capul îi atârna greu, tremura, nu era o zi călduroasă, ploua mărunt şi umezeala o cuprinse prin cămaşa de mătase neagră. Cafeaua era remediul frigului pătrunzător şi golului din viaţă ei.
Prima dimineaţă singură, prima dimineaţă fără sărutul dulce al tăcerii, prima dimineaţă fără de nimic. Doar ea şi cafeaua. Se gândea să se apuce de fumat, întotdeauna i-a plăcut fumul de ţigară, emanaţia rotocoalelor dezordonate într-o uitare absolută. De mâine o să fumeze, dar de …mâine!
Îşi răstignise fericirea pe crucea singurătăţii de ceva timp, când nu se mai făcea înţeleasă de el, însă a memorat cuvinte, emoţii şi… secretul. Realitatea profanată de iubirea ei sinceră, dar interzisă de realitatea aservită apocalipsei.
Se aşeză pe canapeaua portocalie, şi privea cum ploaia se prelingea pe geamul camerei ei umbrită de tei…clipi până ce scurse o lacrimă din ochiul stâng, detaşându-se subtil de timp ei într-un alt anotimp…
- Iris?...Cafeaua, iubita mea!
- Ai pus zahărul my love?...
- Ţi-am pus sărutul cald al …
- Tăcerii … Îţi place deja subiectul cărţii mele, iubitule.
- Îmi place liniştea firească a imaginaţiei tale…e trăire fictivă şi mai mult decât atât, eşti tu realitate şi irealitate….eşti EU………
- Nu mă răstigni, că plâng.
- Poţi şi mima îmi plac lacrimile tale, sunt vii şi destule, şi se scurg peste sângele meu.
- Arzi?!... Ai răcit…
- Deloc… timiditatea, draga mea, frica să nu dau greş…
- Frică de mine?... De noi?...
- Mă ştii deja că tremur în faţa ta, sunt nesigur, e deznodământul unui nou început.
- Nici nu am început şi deja găseşti deznodământul?
- Nu-mi pot imagina o viaţă frumoasă şi liniştită, nu pot crea tabloul unei iubiri absolute, acum când am pierdut totul… Doar îndrăznesc să te ating, şi să mă mulţumesc că-mi citeşti şi azi o poveste…
- Eşti copilul meu răsfăţat, şi dorit… Azi e rândul „Prinţesei Magnolie”?
- Neeee… e rândul basmului etern al iubirii din noi… cu „A fost odată o pereche de aripi care nu mi se potriveau…şi le-am păstrat pentru tine. Povestea orelor pe care aripile nu le ucid în scurgerea lor…şi se deschid într-o îmbrăţişare de nesperată iubire.”
- Ai tras cu ochiul în ciornele mele, dragul meu! Deci, îţi place ideea…Aşează-te în poala mea…doamna ta e pregătită să te încânte...
Îşi amintea de răsfăţul cu care se afunda în vocea ei, de săruturile furişe, de atingerile mâinilor şi împreunarea lor…de zborul iubirii lor într-un „încotro?”
- Eşti aşa de frumoasă când îmi citeşti?!...
- Şi ieri eram tot aşa, şi iubită şi…şi…
- Adevărat. Dar azi eşti mai mult decât ieri, şi mai puţin decât mâine…
- Şi azi e mâine?
- Azi suntem doi…deci e mâine!...
Cu ochii absenţi şi înlăcrimaţi îşi purta amintirea în suflet, până în întunericul visurilor grele…Vocea lui o apăsa peste genele negre şi-o risipea până-ntr-o eliberatoare detaşare de braţele-i mângâietoare. Era vinovată că braţele-i cădeau lascive şi că nicio îmbrăţişare n-o mai putea purta într-o abia perceptibilă zbatere de aripi…
Îl pierduse într-un alt senin de nor în singurătate…Îl iubea şi-i dedica fiecare anotimp de îmbrăţişări calde, şi câte o poveste în noapte. Îl simţea în rugăciune şi uitare, dar niciodată fum în rotocoale de amăgiri deşarte. Niciodată întâmplare tremurătoare, doar mărturisire de iubire…
Pierduse o credinţă, dar regăsise o trăire vie…Nu mai e al ei acum, doar zbaterii de aripi care străbate cerul Absolutului în toate.
Îi va zâmbi de departe, şi cerul îi va deschide o poartă undeva, oricum, vreodată.
Va fi pregătită să-i aştearnă abia atunci poveştile în poală.

CONFESIUNE ÎN INFERN

(Din umbra visului pierdut, mi-am adunat iubirea în copilul nenăscut.)

Credinţa în iubire stă în amurgul răscolit de adieri de speranţă. Am trăit adesea cu setea buzelor lui, şi-acum răstignesc păcătosu-mi suflet să-l ştiu fericit.
Mângâieri nu am, doar răsfoiesc pe cele trecute, şi aşa uimită, pictez însingurate amintiri în albastru…. Alte culori nu am…doar nuanţe de stele în forma unei rugăciuni.
E rugăciunea profanatoare cu chipul meu, în tot atâtea clipe de umbră de cer…Există şi un retuş …o plecăciune târând genunchii în urma paşilor prezentului lui imperfect şi viitorului meu flămând de moarte… De ce, Doamne, mi-e sete de buzele cerului tău, când noaptea este mireasmă dulce de lacrima dragostei în doi?
EL:„ Sunt lacrimile copilului tău!”