Eram destul de înfiorată, gândindu-mă la insuccesul cărţii pe care tocmai am lansat-o...Îmi trecuseră prin minte zeci de gânduri că niciodată nu am sa mă întrec pe mine însămi, şi asta nu era bine.
Pe cine dezamăgeam?...Nu am părinţi exigenţi, doar puţin ambiţioşi în ceea ce mă priveşte…Dar îmi păsa totuşi de cineva…Desigur…dna! Dna de lângă noi!…Delicateţea şi profesionalismul ei m-au incantat de fiecare dată, dar cel mai mult frumuseţea sufletului, blândeţea privirii şi fineţea mâinilor. De mic copil mă întreba:” - Ce faci…..” Iar eu răspundeam: „- Mă joc de-a găletuşa.”….Şi chicoteam. „ - Cum de joci de-a găletuşa?”.” – Păi, una fără cea spartă, fac zero găletuşe. Şi vreau s-o înlocuiesc cu alta, confecţionând-o din…nisip.”…”- Dar aici nu ai nisip, draga mea.”…”- O să-l aducă vântul, am vorbit deja.”…” – O să devii scriitoare, scumpa mea. O să-ţi cer autografe.”
Şi timpul trecea, vântul nu mi-a adus nisipul cerut, dar nici găletuşe nu mi-am mai dorit, mă interesa doar nulitatea caracterelor din jur.
Doamna îmi dădea adesea cărţi de citit, era enciclopedie de prezent,trecut şi viitor……..îmi vorbea de Iorga, de Călinescu, fără să le dau prea mare importanţă o vreme, citea suav „Dăscăliţa”…şi cânta.
Era de-o frumuseţe divină, nimeni nu-i rezista privind-o, părea ireală, dar extrem de reală în toată complexitatea ei….Ştiţi icoana!...Lumina-aură…Doar ea!...Păşeam pe lângă ea în parc, şi număram toamna frunzele, iarna păşeam zăpada abia ninsă şi scuturam pomii încărcaţi, primăvara miroseam parfumul florilor şi vara soarele ne zâmbea, scurgându-şi razele pe pielea fină şi albă…Timpul era doar al nostru, iar viaţa mea prindea contur „intelectual”…
Era mentorul meu spiritual…era ca o mamă…Însă ascundea durere nebănuita dincolo de zâmbetul fermecător…niciodată nu spunea…O surprindeam lăcrimând, şi-mi zicea…”- Sunt de fericire!”
Ştiam că nu-i aşa…Fericirea se măsoară în zâmbete şi iubire…Moartea şi durerea în lacrimi…Am văzut asta la înmormântarea….dnei…
Cale…voalul alb…candele albe…câtă puritate !!!......Lacrimile împăienjeneau figurile de ceară din jurul sicriului…şi şopteau: „- O viaţă de om, aşa cum a fost!”…In memoriam…
Deja viaţa mea căpăta alt contur…eram singură, şi mă dezechilibram. Îmi lipsea mâna care să mă strângă, îmi lipseau anotimpurile…şi lacrima…
„Prima şi ultima lacrimă a mea…ea…doar ea…”
Imaginea creativă, imaginea omeniei, a frumuseţii, şi a inteligenţei…a frumoasei mele doamne scriitoare…
Au trecut ani, am păşit pe urmele deja lăsate de gingaşa doamnă…şi nu-mi găsesc calea spre succes………Am greşit-o?...Sau e prea devreme?...
Sau doar nu am muncit de ajuns…Sau toate la un loc……..Sau poate nu am ţinut un copil de mână, care a uitat de găletuşe…şi nici nu am dat căldura ştiinţei mele…Şi asta pentru că nu sunt desăvârşită, nu am lăcrimat şi nu m-am plimbat…
Am cunoscut adoraţia, sensul iubirii absolute…si …pe …mama…Ii mai simt şi acum parfumul de mărgăritar fin, cu care-şi dădea înainte de premieră, şi-o văd oglindindu-se în imaginea lumii…a lumii spectacolului…în care anotimpurile ei erau aplauzele şi trăirea ei doar eu…
Iar eu?...Doar o nefericire, într-o fericire viitoare…
Mi-aş dori să clipească adesea o strălucire către mine, pentru ea e icoana mea…împlinirea mea viitoare…..modelul meu…….
Ea prin mine…….Un spectacol ….mamă şi fiică!...
- Felicitări, domnişoară Carina…Un succes deplin. Cartea se va vinde în sute de mii de exemplare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu