Mi-este întotdeauna dor
de mine, copil. Aveam plăcerea de a hoinări printre zâmbetele prietenilor mei,
când mă abandonau jucându-se de-a „urşii şi vânătorii”…Trăiam bucăţi de mici
griji că „dacă nu scriam probleme şi nu citeam literatură” sfârşeam pedepsită
în camera, în care mai stau şi acum, dar nu mă năpădea dezamăgirea, pentru că
dimensiunea dramei se rezolva repede, că ai mei îmi creau răgazul să mai sar şi
pe geam…Şi-aşa mă întorceam la zglobiile jocuri, şi nu realizam când ai mei se
întorceau, iar geamul era deja închis de un vânt năstruşnic.
Mi-este dor de
adolescenţa mea când umbra morţii tatălui meu mi-a pătruns oasele până la
durerea suportabilului…se aşternuse golul şi începutul vieţii „de
apoi”….Simţeam umerii grei, apăsaţi de stele căzătoare şi urme de amintiri unde
doar tabla de şah mai aduna vocea Dumnezeului meu, când încerca algoritmii de
joc, iar eu găseam doar metafore albe şi comparaţii negre, ca în final scorul
oximoronic să fie „ existenţa morţii unui erou”…
Imi este dor
de…imaturitatea decadentă când visele s-au pierdut sculptate în negru, iar pe
soclu a rămas doar pierduta stare în care mă aflu, condamnată să-mi strig
timpul în care fericirea mi-era la îndemână şi când palmele mi le aduceam la
tâmple când încercam să mă gândesc la o vorbă înţeleaptă şi la omul acela
de-acum tare bătrân de a cărui vorbă mă agăţ fără să o aud…
Sunt aproape de 2013, în
flacăra luminii lui stă speranţa că mereu mă voi uita la dorul din urmă şi voi
căuta să aşez inima cu grijă în lăcaşul iubirii de semeni, dar şi al
înţelegerii că nici un trecut şi nici un prezent nu este dor, doar EU…CÂNDVA…
IN FRAGMENTE DE CULOARE ŞI ŞOAPTE.
LA MULŢI ANI, ORICUI DIN
TOATE TIMPURILE VIEŢII MELE!
