Nu am mai scris de ani, nu am avut timp.
Era liniște, atât de multă liniște încât simțeam Raiul vecin cu pământul pe care călcam.
Covid-19-Disturbed time. Nu mi-era bine nici înainte, de două ori avusesem gripă, la ultima am cedat, și o săptămână am stat la domiciliu. Prima am dus-o pe picioare, 3 săptămâni. Nu mă credea nimeni; școala nu mi-a dat permisiunea să stau în medical "că nu aveau înlocuitor", spitalul Universitar, abia mi-a făcut 1/4 de perfuzie, că aveau cazuri mult mai grave decât mine. Mai grave??????
Un telefon. Mama lui Mihai. O experiență a vieții ei m-a salvat pe mine, care răbdătoare, am urmat programul de recuperare, și...cu puțin noroc, m-am simțit mai bine. Școala era epuizantă, se anunța și o inspecție tematică, dar am fost cei mai buni și și am trecut cu bine.
Clasele au fost răpuse de gripă, de tip A, tip B, nu suna bine. Am fost expuși, dar am venit. Mereu am avut feeling, îl aveam și atunci, că ceva rău o să se întâmple. Mirosea a moarte, miroasea a neputință, și mirosea bine. Cu obediență am participat la un consiliu în plină pandemie, la 50 de cm unul de altul, și mă rugam să fie bine, atât am putut să fac, în rest...mi-amintesc că dna Mona mi-a umplut sufletul de bucurie, că știe cum s-o facă, are vârsta și înțelepciunea, chiar și modestia care mie îmi lipsesc acum, dar mai am timp.
Nu mi-e bine nici acum, că mi-e teamă să mă întorc în timp, la acel 1994.
Mai am timp? Să vă spun ce simt acum? Simt că fac acei 51 de ani, că o să plâng de ziua mea, pe 19 aprilie, că nu o să știe nimeni asta, și că o să plângem toți, da, o să plângeți toți, că nu credeți în nimic, că ați alergat după funcții, după bani, după averi, după orice, dar nu după o trăire intensă cu familia și după o "scamă cu fundă".
Ce se va întâmpla? Simplu: vom fi martorii genocidului global.
