O poveste începe în aer, în suflet şi în zâmbetul lui. Muzica sufletului ne face mai atenţi la sentimente, la solfegii în nopţi de dor....
Lilian , străina din spatele cortinei, flutura strălucirea părului şi privea intr-un gol misterios, spre locul sufleorului, acum stins de boala tăcerii veşnice, şi-şi repeta obsesiv simfonia culorilor dialogului personajului său. Cine poate şti viaţa acestei necunoscute, furişată pe după o cortina grena, pierdută în vălmăşagul de chipuri şi măşti?
Se trezi spunând spre nimeni:
" Ţi-am mai spus până acum că vreau să te iubesc într-o veşnicie?", de parcă ar auzi-o cineva, de parcă iubeşte de-o viaţă, … îşi intra în rol. Şi-a adorat tatăl, artist nebun după iubire, sufleorul-rebel ca un vânt primăvăratic, singur cu singurătatea şi mult prea viu pentru a muri cu beţia din mintea sa. El i-a transmis pasiunea pentru viata, iubirea, şi sărutul apei reci în care nefericirea se îneacă. Erau două firi identice care împărtăşeau muţeşte aceeaşi "povară". Relaţia lor era rece, o fiică devenită femeie, un tată care nu îndrăznea s-o numească astfel. Deja era fără de timp.
"Nu pot să-mi iau gândul de la tine", se auzi din nou spunând… " Vreau să te iubesc, dar nu pot acum, e târziu si eu trebuie să-mi ajut tatăl pentru un concert", se auzi din nou…
„ Dar tatăl tău e mort, Lilian!”, se auzi conştiinţa.
„ Nu!...Doar a întârziat de la premieră, are locul rezervat lângă manuscrisul de pe locul al 13-lea. Aşa-i plăcea să fie aşteptat, de fiecare dată cu alt manuscris despre…iubire.
"O să te fac să nu-ţi mai iei în veci gândul de la mine", Lilian, se aude pasul iubitului ei regizor.
Privi peste umăr şi-l simţi pe el, cel de-o viaţă care-o găsi printre miile de actori de-o zi. Pe ea o găsi într-o secundă, într-o veşnicie…a lor a doar lor doi.
„ Mi-e teamă fără de sufleor, măcar de aş ajunge până la locul al 13-lea, dar nu mă pot mişca, mă obişnuiesc să mor fără glorie…Doar dacă…m-ai lua în braţe şi m-ai strânge, m-aş clătina uşor într-o unduire vagă, rememorându-mi confesiunile unui suflet atrofiat!”, spuse ea.
„ Nu-ţi înşela existenţa neştiindu-te prin ea, urmăreşte-i lumina şi lasă-te părăsită de un succes enorm, altul decât dragostea…dedică-te ţie…mie…am nevoie de noi”…spuse regizorul.
„…ne desparte distanţa de-o scenă, dar mi-eşti lângă umăr, lângă sărutul fiecărei dimineţi, lângă trupul stors de iubire….mi-eşti iubit şi adorat în manuscris real.”
„ Eşti sigură că te poţi urni şi să-ţi începi spectacolul?...Fără sufleor, fără manuscris, doar replicile voinţei tale…şi-ai putea începe cu intriga, deznodământul l-ai jucat deja, în amintirile tale…în somnul conştiinţei reci…Fii tu însăţi, tu mie…tu nouă…fii îmbrăţişare în tipar de replici noi…”
„ Nu cred că nu pot să nu mă gândesc la asta… Mulţumesc şi te ador.”
