Se trezise demult, privea doar absentă cu ochii plânşi, răsfirând părul mătăsos… Nu ştia ce va face de-acum, doar îşi mângâia glasul cu o gură de apă… Se ridică în capul oaselor, capul îi atârna greu, tremura, nu era o zi călduroasă, ploua mărunt şi umezeala o cuprinse prin cămaşa de mătase neagră. Cafeaua era remediul frigului pătrunzător şi golului din viaţă ei.
Prima dimineaţă singură, prima dimineaţă fără sărutul dulce al tăcerii, prima dimineaţă fără de nimic. Doar ea şi cafeaua. Se gândea să se apuce de fumat, întotdeauna i-a plăcut fumul de ţigară, emanaţia rotocoalelor dezordonate într-o uitare absolută. De mâine o să fumeze, dar de …mâine!
Îşi răstignise fericirea pe crucea singurătăţii de ceva timp, când nu se mai făcea înţeleasă de el, însă a memorat cuvinte, emoţii şi… secretul. Realitatea profanată de iubirea ei sinceră, dar interzisă de realitatea aservită apocalipsei.
Se aşeză pe canapeaua portocalie, şi privea cum ploaia se prelingea pe geamul camerei ei umbrită de tei…clipi până ce scurse o lacrimă din ochiul stâng, detaşându-se subtil de timp ei într-un alt anotimp…
- Iris?...Cafeaua, iubita mea!
- Ai pus zahărul my love?...
- Ţi-am pus sărutul cald al …
- Tăcerii … Îţi place deja subiectul cărţii mele, iubitule.
- Îmi place liniştea firească a imaginaţiei tale…e trăire fictivă şi mai mult decât atât, eşti tu realitate şi irealitate….eşti EU………
- Nu mă răstigni, că plâng.
- Poţi şi mima îmi plac lacrimile tale, sunt vii şi destule, şi se scurg peste sângele meu.
- Arzi?!... Ai răcit…
- Deloc… timiditatea, draga mea, frica să nu dau greş…
- Frică de mine?... De noi?...
- Mă ştii deja că tremur în faţa ta, sunt nesigur, e deznodământul unui nou început.
- Nici nu am început şi deja găseşti deznodământul?
- Nu-mi pot imagina o viaţă frumoasă şi liniştită, nu pot crea tabloul unei iubiri absolute, acum când am pierdut totul… Doar îndrăznesc să te ating, şi să mă mulţumesc că-mi citeşti şi azi o poveste…
- Eşti copilul meu răsfăţat, şi dorit… Azi e rândul „Prinţesei Magnolie”?
- Neeee… e rândul basmului etern al iubirii din noi… cu „A fost odată o pereche de aripi care nu mi se potriveau…şi le-am păstrat pentru tine. Povestea orelor pe care aripile nu le ucid în scurgerea lor…şi se deschid într-o îmbrăţişare de nesperată iubire.”
- Ai tras cu ochiul în ciornele mele, dragul meu! Deci, îţi place ideea…Aşează-te în poala mea…doamna ta e pregătită să te încânte...
Îşi amintea de răsfăţul cu care se afunda în vocea ei, de săruturile furişe, de atingerile mâinilor şi împreunarea lor…de zborul iubirii lor într-un „încotro?”
- Eşti aşa de frumoasă când îmi citeşti?!...
- Şi ieri eram tot aşa, şi iubită şi…şi…
- Adevărat. Dar azi eşti mai mult decât ieri, şi mai puţin decât mâine…
- Şi azi e mâine?
- Azi suntem doi…deci e mâine!...
Cu ochii absenţi şi înlăcrimaţi îşi purta amintirea în suflet, până în întunericul visurilor grele…Vocea lui o apăsa peste genele negre şi-o risipea până-ntr-o eliberatoare detaşare de braţele-i mângâietoare. Era vinovată că braţele-i cădeau lascive şi că nicio îmbrăţişare n-o mai putea purta într-o abia perceptibilă zbatere de aripi…
Îl pierduse într-un alt senin de nor în singurătate…Îl iubea şi-i dedica fiecare anotimp de îmbrăţişări calde, şi câte o poveste în noapte. Îl simţea în rugăciune şi uitare, dar niciodată fum în rotocoale de amăgiri deşarte. Niciodată întâmplare tremurătoare, doar mărturisire de iubire…
Pierduse o credinţă, dar regăsise o trăire vie…Nu mai e al ei acum, doar zbaterii de aripi care străbate cerul Absolutului în toate.
Îi va zâmbi de departe, şi cerul îi va deschide o poartă undeva, oricum, vreodată.
Va fi pregătită să-i aştearnă abia atunci poveştile în poală.
