Există cel puţin un singur motiv în viaţă să crezi că nu-ţi auzi singură vocea ta. Acela că vibrează spaţiul liber dintre inimă şi gândirea rece în care există nodul în gât.
Reuşeşti să înghiţi în secunde şi murmuri vorbe neînţelese, te detaşezi şi te întorci la cotidian în care doar tu eşti prinţesa frumoasă şi nefericită.
Nu te ascunzi, doar te întorci cu spatele la tot ce iubeşti, să-ţi dovedeşti că eşti ceea ce ai fost dintotdeauna, femeia nimeni, şi să dăruieşti ce ţi-a mai rămas, condescendenţa ta, împărăţiei căreia îi eşti sortită.
Ştii că-ţi faci a doua cafea sau nessul cu aroma doar de tine ştiută, pe care eşti atentă s-o serveşti doar din ceştile rafinate, că eşti ceea ce eşti şi-o savurezi până la ultima picătură, cu o nestăpânită poftă şi….scrii, fără să mai răspunzi la vreun telefon.
Câtă nevoie mai ai de el? Acest rău necesar – repetabilitate cu iz de viaţă îngrijorător deja-vu-istă. Nu mă abandonez, stau alături de mine devotată să fiu martoră ridicării mele, doar pentru că-mi place ploaia, cu picurii ei reci prelingându-se pe trupul meu, dar şi pentru că-mi place noaptea în care aud ploaia şi tăcerea întunericului ei, şi poate pentru că aştept TIMPUL să se îndrăgostească de mine şi să-l hrănesc cu secunda zâmbetului meu. Atât mai zâmbesc, atâta-mi pot permite: o secundă!
Dacă mi-ar destăinui că el este OMUL, l-aş respinge şi va ştii de ce!...Pentru că nu ar avea bătăile inimii conturate, că n-ar avea mâna care s-o ducă la tâmplă, şi nici sufletul nu l-ar avea cu el, că nu a învăţat să le aibă.
Dacă mi-ar spune că este IUBITUL meu, atunci l-aş îndrepta către o CALE cu peşteri întunecoase, nimic egoist, ci pentru răcoarea locurilor neexplorate ca să- şi găsească IDENTITATEA, jertfirea aceea a înfloririi, şi să ardă dorinţa întâi pentru el.
Dar TIMPUL nu vine încă, se opreşte întru jertfire în subconştient, şi cu înţelepciunea nemăsurată să lase alt gol în sufletul altei femei. Nu va reuşi fericirea supremă decât pentru o secundă, secunde pierdute pe rând şi vlăguit de atâta efort …tace, îmbogăţindu-se cu altă slăbiciune:femeia nr. 2, a secundei nr.2.
FEMEIA. Femeia e bogăţie spirituală prin sentimentul de vinovăţie că nu are TIMP şi că povestea ei rămâne neterminată într-un …timp minuscul.
Dar să revin la EU –FEMEIA, singura preocupare în timp, nu din orgoliu, din contră, mi-e frică să nu mă prăbuşesc,că sunt atrasă de trăiri profunde, de vestea apropierii lor, de instabilitatea acestora şi indiferenţă totodată.
Iubesc indiferenţe, că-şi aleg puncte de referinţă suflete goale, iubesc „gesturi simple” care să mă orienteze într-o rugăciune, iubesc ceea ce nu iubeşte nimeni, amintirea!Ea mi se aşează mimetic pe umăr să agonizeze într-o sărutare prelungă, şi-mi sprijin fruntea pe genunchi şi plâng. Mă eliberez de spasmele durerii şi-mi rămâne doar privirea-n gol, şi aşa rămân ani…
Şi mă găseşte singurătatea, dar nu privind în direcţia ei, ci spre cerul speranţei mele în care abia se întrezăreşte lumina pală a „acelui ceva”. Nici nu mă pot ridica, îmi tremură picioarele şi nu pot păşi sigur, dar o fac pentru că nu vreau să mor ghemuită şi încovoiată de ani, şi nici îmbrăcată în alb nu sunt, şi nici floare de mărgăritar nu am în păr. Din nou sunt nepregătită de fericire, nu ştiu cu ce m-ar mai putea surprinde, că am deja un nod în gât care sigur mă va putea îneca.
E nodul durerii mele…şi asta nu pot uita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu