E o slabiciune în stare să-mi anuleze dependenţa de zâmbet?...Secreţia gândului că poezia n-a uitat că sunt o poezie, că totul se deformează în deznădejde, că pudoarea pare singurătate nedefinită, că “ a fi” cuvântă silabisit “ a şti că nu eşti”, că primejdia iminentă este povestea fără happy-end.
Orice pretind de la mine este puţina modestie şi să comit eleganţă iernii în care să fiu condamnată la îngheţ subiectiv,şi la aninarea ţurţurilor ţâşniţi din retina sublimului albastru.
Mâ dezgheţ într-un ocean de nesăbuinţă şi mă înec impresionată de imensitatea realităţii în care nu mai am nicio slăbiciune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu