Adesea, mă întreb dacă am fi mai fericiţi, dacă am fi fericiţi. De ce spun asta? Că o atât de mare parte a spiritului nostru este ocupată cu nemulţumirea, încât sunt sigură că dispariţia bruscă prin absurd a acestei constante, ar lăsa un gol cu greu umplut cu altceva.
Îmi rostogolesc secundele într-o oboseală a trecutului apropiat şi tristeţea nu se opreşte...doar cântă, nu într-un sunet purificator, ci într-o îndrăzneală eşafodată în teorie...TEORIA PLICTISELII DE MINE.
Mi-am interzis astfel existenţa, şi să mă ocup de ...gol. Cu responsabilitate mi-am pus deoparte, într-o cutiuţă de lemn, bănuiala, cam în colţul din dreapta, şi am păstrat loc pentru a doua zi pentru...ambiguitate...Am aşezat-o în partea stângă, şi-am lăsat loc pentru a treia zi...pentru ironie, şi-am aşezat-o între cele două...şi nu mai era deja loc. Le-am închis ermetic, pentru ca a patra zi, să le găsesc aşezate haotic.
Nu am bănuit o clipă că se sufocau una lângă cealaltă, că mureau într-o ironie ieftină, şi că doar golul plin al neînsemnatei mele cutii le mai aparţinea ca-ntr-o inexistenţă trecută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu