Din păcate, înţelepciunea nu iartă. M-aş trăda ieftin să cred că am frumuseţea înţeleaptă să trezesc binele omului veninos, blestemat să-şi urmărească viaţa din tragedie-n dramă.
L-am manipulat, l-am constrâns şi conştientizat în dirijor dirijat de-o falsă iubire.
I-am dat chip, suflet şi trăire, l-am înecat în nimicuri, şi l-am îmbrăcat în expresie...arată bine...e...fiinţa iubită...
Întors spre mine, a avut un prim impuls: bunătatea...dar...s-a pierdut în suferinţă. Apoi, al doilea impuls: iubirea...dar a pierdut-o în ignoranţă, deşi nu recunoaşte, pentru că e realitate-fiinţa iubită, infinit de exterioară şi...însumare.
Câtă înţelepciune ne va fi posibilă să ne separe de condiţia de om?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu