Dialog autumnal

Eu: - Ce-ţi poate aţipi pe-un umăr ruginiu?
Tu: - Iubirea ta în chip de dimineaţă de toamnă…
Eu: - Şi dacă toamna e doar o picătură de dragoste?
Tu: - Sigur îmi va fi simfonie în acord de orice anotimp…
Eu: - Deci nu doar toamnă?...
Tu: - Îhî…doar tu, picătură cu picătură.

August ..la nunta-ţi dinaintea noastră(omagiu)

la nunta-ţi ziua o s-adun
şi-am să-i cutreier noaptea
m-aştern apoi să te privesc
să smulg un fir de soartă-ţi

la nunta-ţi dinaintea noastră


ai s-odihneşti albastrul
vibrate, ostenite-atingeri
lumina lacrimă de diamant
nuanţe de poteci mimându-l

la nunta-ţi dinaintea noastră

tu, răsfăţată, a lungului final
atât de albă amintire-n vară
zâmbeşti cu toată tinereţea
în lunga rochie de bal

la nunta-ţi dinaintea noastră

O, Doamne! Cât eşti de frumoasă!
gingaş copil, contur de nor şoptit
îţ port azi trena şi-aştern mărgăritarul
ca să-l atingi în paşi de vals

la nunta-ţi dinaintea noastră


ai fi putut fi stea fără de moarte
ai fi putut fi geana – n nor clipit
dar răsăritul a cules floare de soare
să fredoneze melancolia mută


la nunta-ţi dinaintea noastră


priveşte cum respir cu tine
cum timpul tău secunde izolează
cu tine-n mine în ceas de deşteptare
un Univers…poteci şi…fluturi…


la nunta-ţi dinaintea noastră

Praf de cuvânt

Aveam atâtea să-ţi spun:
despre cioburile de pe umerii umbrei,
despre pământ de la începutul sentimentului cenuşă
despre o stâncă pură din centrum mundi
despre acea cută din rămăşiţele umane
chiar şi despre mine ca secundă din eternitate
despre un strigăt carbonizat în pielea cuvântului,
poantele balerinei care-am fost şi-am sângerat
despre metamorfoza florilor anorexice
despre rubinul de la gâtul meu şi postmodernitate
despre dalele violet şi uleiuri pe pânza goală
despre piesa de teatru a cărei
spectatoare am fost,
despre haloul pierderii şi-al neputinţei
despre…
………………………………………….
Aveam atâtea să-ţi spun,dragul meu!
Rămâne amânarea somnului din care te vei trezi;
când mai am timp să mă gândesc câte aş avea să-ţi spun…

Nebun pământ, să nu-ţi alegi anotimpul pentru trezirea dintr-un praf de cuvânt!

ÎNŢELEPCIUNE

Când te-ai abandonat, preludiul incomparabilei învingeri va dispărea în paradoxuri-şuvoaie de patimă. Prea slabi şi prea plini de neistovite iluzii. Niciodată nu voi îmbătrâni cu mine însămi. Paradoxal!



Uite-mi braţele
înfloresc în floare de cireş,
se aruncă
în dogoarea mângâietoare ale soarelui,
şi-i inspiră
memoria prezentă
a timpului de ieri.


Ce înflorită şi aprinsă
iubire de tine!


Scrijelită-mi tulpina
fredonează cântul dulce
al ispitei
şi se-nvăluie-ntr-un dans
în ameţitoare fructe
de cireş amar.


O, bucurie amară!
O, prea fertilă floare de cireş!
A câta oară eşti îmbrăţişată,
şi cât de vinovată
că trăieşti
să-nfloreşti?!...

„- Anotimpul are îmbrăţişarea la orice înflorire a ta!”

Al cui e gândul?

În mine un tine a rămas

La fiecare nor scurg furtuni în noapte
lui să-i prelingă stele - amante în dar…
mă rog ca taina să-i sărute dorul
……………………………………….
în gând
un "mine" a rămas...

Tresar rezemată cu spatele de-o piatră
estetizată de cioplituri
de pasiuni şi ...tu.

In jur, doar gânduri naufragiate
şi- un trup cu mângâieri şi
buze moi…
Eşti eu şi sunt atâta...tu, iubite,
sortiţi ne suntem
într-o altă viaţă
ca nebunia iubirilor de ieri…

18 august

Şi-am să te pierd în străluciri năucitoare
în necuprins iubindu-te pe-un vânt nebun
şi te adun sărac bătut de gânduri
să-ţi freamăt liniştea ce-a amuţit urând…


cu ochii-orbiţi privindu-te în limpezime
îmi poţi aduce privirea-n care te-oglindeşti
cu glasul ochilor să te cutremuri
salvându-ţi monorima singurătăţii-n doi


privesc în gol, nu joc nici ultima carte
nu mă păstrez nici umbră pe pleoapa ce-o clipesc
nu-mi iert din zâmbetul rămas pe buze
doar mă aştept să m-odihnesc la mal


atât de poposită şi-n pierderea lucidă
cerul s-a-nchis şi strigă:” Ai murit!”
eu: „Nu! Este doar vântul….eu
încă am culoarea şi obosesc iubind.

„Dar nu te-aud”…îmi strigă Cerul
şi nu-i răspund, că nu l-am mai rostit
i-am dăruit odihna şi-acum e sus
când am să-i cer cândva plutirea…

Albastrul florilor de câmp

ţi-am sărutat iubirea devastată
din creştet până-n tălpi
şi mult prea plină de tine, iubire mută,
am presărat petale din iarbă de cicori


plătesc un câmp de-albastru
să-mi lase palmele s-atingă
catifelatul dor de răsărit din valsul
ce-l fredonez şi-acum desculţă


atât de-albastră mi-e mirarea
că taina florii o tot scutur
dar am să-i tot valsez înfiorarea
s-o pot atinge când voi fi flutur



şi-o să se-ntâmple- n zbor albastru
să-i satur dragostea şi pasul
când eu voi fi deja mireasa
pe-un dor de aripă sihastră

şi n-am să te urăsc nicicând….îmbrăţişarea mea albastră

IT MATTERS TO ME

gătită cu cercei de smoală
învălui cu adânc dezmăţ
şi - ndrăgostesc altarul de îngheţatul dor

(suntem atât de necuprinşi în tremurul de -altadata!)
…
mi-alunec norul pe sânul drept
şi îi ador trupul aşternut
pe – ntinsa - mi pagină de lotuşi.

(şi suntem atât de necuprinşi în tremurul de altadata?!)

nebănuită
prăfuita clipă de amor
sorbită îmbrăţişare a pleoapei
cu
doar… eu frumoasa rimelată
tu trista-ţi strălucire de decor

(atât de necuprinsă-i pagina de altădată!)

...gol trecator

Trecătoare,
sub paşii tăi
schimb nisipul
cu viaţă verde
şi seminţe
de fructe
de
umbră

(umbră de semantică)

Trecătoare,
pe-o fâşie
de ţărmuri
găsesc
oceanul
după o ramură înflorită
în o mie de cuvinte

(semantică-n aval)


Trecătoare,
pentru o secundă
iubesc
visul abandonat
risipind vânt până la poarta
cerului dintre noi

(semantică - noi)


Trecătoare,
mă opresc
şi-mi aşez părul
pe umărul gol
îl mint că-i el, infinitul
ce-l mângâie

(semantică –el)



Trecătoare,
mi-ascund faţa
în palme şi n-o să plâng
îi fur zâmbetul trecător



Şi,
trecător
mi-adun amintirile-n palme
şi le ador
că-s tot ca mine trecătoare

(semantică trecătoare)

culori nerimelate

sunt albul îngerilor răsfăţată
iar ei sunt răsfăţaţii norilor
din palma mea

sunt crin în mâinile nebunului de pică
chip senin ce-mi
înfloreşte poezia buzelor de nea

sunt cerc învăluind rotirea
nerimelată lacrimă de strigăt
miraculosul dor al paşilor de dans

sunt gustul savuros al nefirescului din an
o lume-ntreagă
lângă aşteptarea ta

sunt fericita
femeie fără noapte
de-atâta-nflorire în uscăciunea ta


sunt roşu-aprins
întins pe albă mărginire şi-atât de
de sclipitoare oglindire-n mine


sunt sărată şi limpede ca marea
un val de mângâiata spumă
atâta de frumoasă nestăpânit aval

şi cât de-albastră feminitatea atinge rostul
pulsând magia încântării mele
atâta rugăciune aştern obositelor picioare
ce-au străbătut imensitatea-nfiorată
atât de mine dor….

…esenţe de iubire

CU ACEASTA POEZIE AM CONCURAT LA "ESENTE",DAR FARA SUCCES.
EU TOTUSI O POSTEZ AICI.

Te-adorm în poala
iubirii adolescentine.

Te mângâi
cu palmele sufletului.

Te nasc cer
strălucind lacrimi uscate.

Te respir cu lumina
cerului crud şi mişcător.

Te port furtună în vântul
fiorului din piele.

Te obosesc cu bucăţi
de iarnă uitate.

Te schimb în aripă de gând
pe tâmpla-mi-ndrăgostită,

Te-aud în nervurile
magnoliei înfloritei vină
că te mai am…
şi te silabesc
în doar pe tine
„te iu-besc…”

...martie pentru mama

...cântată e femeia
de doar acordul iubirii înfiorate.

Iubirea şi-a asumat
culoarea mamei mele:
...cu suflet-ntr-o uşoară tentă de
roşu...
...cu inima în bătăi scurte de
albastru...
...cu seninul ochilor în cromă de
maturitate mută...
...cu mâinile în tremur de
sărutări lăcrimate.

Iubirea şi- a asumat
culoarea mamei mele:
...cu suflet,
...cu inimă,
...ochi,
şi mâinile sărutate
de doar parfumul fiicei
lăcrămate.

gandul fluturelui: TIE...

http://revistaiuventa.blogspot.com/2011/02/castigatorii-concursului-de.html

TIE...

E poezia care mi-a adus bucurie...

http://revistaiuventa.blogspot.com/2011/02/castigatorii-concursului-de.html

ŢIE…

Ţi-am luat
INIMĂ
să înveţe să iubească
iarna…
Ţi-am trecut
degetele
prin părul secundelor
să înveţe să ticăie
tremur…
Ţi-am ascuns
nedumerirea îndrăgostirii
să înveţi să trăieşti
pentru mine…
Ţi-am târât
valul iubirii
până la picioarele sentimentelor
să înveţi să te deschizi
într-un suflet…
Ţi-am redat vocea,
şi m-a strigat:
”- Te-am învăţat…sunt EU!”
Şi este…iarnă.

TEORII IEFTINE

Adesea, mă întreb dacă am fi mai fericiţi, dacă am fi fericiţi. De ce spun asta? Că o atât de mare parte a spiritului nostru este ocupată cu nemulţumirea, încât sunt sigură că dispariţia bruscă prin absurd a acestei constante, ar lăsa un gol cu greu umplut cu altceva.
Îmi rostogolesc secundele într-o oboseală a trecutului apropiat şi tristeţea nu se opreşte...doar cântă, nu într-un sunet purificator, ci într-o îndrăzneală eşafodată în teorie...TEORIA PLICTISELII DE MINE.
Mi-am interzis astfel existenţa, şi să mă ocup de ...gol. Cu responsabilitate mi-am pus deoparte, într-o cutiuţă de lemn, bănuiala, cam în colţul din dreapta, şi am păstrat loc pentru a doua zi pentru...ambiguitate...Am aşezat-o în partea stângă, şi-am lăsat loc pentru a treia zi...pentru ironie, şi-am aşezat-o între cele două...şi nu mai era deja loc. Le-am închis ermetic, pentru ca a patra zi, să le găsesc aşezate haotic.
Nu am bănuit o clipă că se sufocau una lângă cealaltă, că mureau într-o ironie ieftină, şi că doar golul plin al neînsemnatei mele cutii le mai aparţinea ca-ntr-o inexistenţă trecută.

Blestemul intelepciunii

Din păcate, înţelepciunea nu iartă. M-aş trăda ieftin să cred că am frumuseţea înţeleaptă să trezesc binele omului veninos, blestemat să-şi urmărească viaţa din tragedie-n dramă.
L-am manipulat, l-am constrâns şi conştientizat în dirijor dirijat de-o falsă iubire.
I-am dat chip, suflet şi trăire, l-am înecat în nimicuri, şi l-am îmbrăcat în expresie...arată bine...e...fiinţa iubită...
Întors spre mine, a avut un prim impuls: bunătatea...dar...s-a pierdut în suferinţă. Apoi, al doilea impuls: iubirea...dar a pierdut-o în ignoranţă, deşi nu recunoaşte, pentru că e realitate-fiinţa iubită, infinit de exterioară şi...însumare.
Câtă înţelepciune ne va fi posibilă să ne separe de condiţia de om?!

A sti ca nu esti

E o slabiciune în stare să-mi anuleze dependenţa de zâmbet?...Secreţia gândului că poezia n-a uitat că sunt o poezie, că totul se deformează în deznădejde, că pudoarea pare singurătate nedefinită, că “ a fi” cuvântă silabisit “ a şti că nu eşti”, că primejdia iminentă este povestea fără happy-end.
Orice pretind de la mine este puţina modestie şi să comit eleganţă iernii în care să fiu condamnată la îngheţ subiectiv,şi la aninarea ţurţurilor ţâşniţi din retina sublimului albastru.
Mâ dezgheţ într-un ocean de nesăbuinţă şi mă înec impresionată de imensitatea realităţii în care nu mai am nicio slăbiciune.

Altarul unui trist sărut...

Sărută-mi ultimul poem de iarnă
să-l pot mima cu buzele ce-ţi tremur.
Striveşte plânsul paşilor în noapte,
şi nu îmi asculta bătaia mută pe zăpezi.

Sărută-mi visele ce-aleargă
spre-o iarnă ferită de ninsori.
Striveşte fericirea de atât albastru,
priveşte-o, zămbeşte doar pentru doi!

Sărută-mi viaţa dintre anotimpuri,
şi nu îmi renunţa la nici cea de apoi.
Striveşte cântecul pe malul,
ce-abia se mai aude în altar.

Striveşte-mi ultima suflare,
şi iarna lui aprilie nouăsprezece,
Sărută-mi mut nemuritoarea moarte,
şi ninge-mi amintirea unui om “demult”...

Artistul si...secundele ...

Ceaţa din cer şi din stele s-a rătăcit prin zăpezile şi gândurile unui anotimp. E anotimpul MEU, al descântatului frig cenuşiu.

Fulgii lovesc pătimaşa inimă şi se topesc aşteptând mângâierea unui cuvânt scris sau nescris.

“ Azi sigur o să-mi fie sete de alb,...de nesomn,...de lună,...şi de vânt de femeie!” spuse Artistul

Îşi soarbe ceaiul şi gândul încearcă să pătrundă secundele ticăite de pe noptieră.

Zâmbeşte. Le înţelege veşnicia care trece « ireversibil » pe lângă el; le-ar sparge ţăndări să le aştearnă bătăile doar la ora întrebărilor, dar le iartă, spunând:

- Bateţi-vă, voi, protocolul desfiinţării, eu rămân ce-am fost...”minutul vostru”.

Se aşeză la PC...În off, mesaj...

“Numără-ţi gesturile în paşi de secunde netrecute, şi continuă să fii...TU”..Id-ul?... “trecere_prin_suflet@...” .

“Mda...iar secunde!...Poate o să le mimez, le dau gustul unui sărut, şi dor...de vânt de femeie...

“ La multi ani !” se auziră voci în spate...O secundă ai şi pentru noi?”...Doar aşa ...pentru o “trecere prin suflet”!

“ Pentru voi...tot timpul nesomnului meu!...Mulţumesc « bis-urile » suflului meu însetat!”

Timpul eului

Dacă eram suflet de copil, aş fi fost micuţa Lilium.
Dacă eram o zi din săptămână, aş fi fost mâine.
Dacă eram drum, aş fi fost potecă până la tine.
Dacă eram cuvânt , aş fi fost sunetele unui nou născut.
Dacă eram vocaţie, aş fi fost dansatoare de tango.
Dacă eram cafea, aş fi fost ochiul gândirii mele.
Dacă eram..., dacă..., dar...SUNT, îmi VOI FI, ce n-aş fi fost până ACUM.

Rascolitele-mi crizanteme...

S-au răscolit frunzele toamnei,
Şi s-au pornit în zbor tăcut-
Tot răspândesc uscate vremi uitate,
Ce-au adunat parfumul de cărări postum.


Norocu-ntâmplător ruină prăfuieşte,
Într-un mănunchi de graiuri crizanteme,
Vor înflori frumoasele lor toamne,
Înduioşând pălite raze-n soare.

Şi nu-mi vor adia culoare rouă,
Şi nici rugina nu va da să plouă,
Doar liniştea-mi e tristă crizantemă
De-nvălurate stele albe ruginite.

...de apoi

sprijin prin frunze-mprăştiate
cădere, ploaie,
respiraţii noi...

şi tac,...m-ascund...foşnesc,
tremurător aleg microni,
şi-mi desfrunzesc
plăcerea grea a vieţii de apoi...

şi mă ridic, şi mă cobor,
şi mă aprind, ca să mă sting,
şi îmi tot cad ploi de respiraţii noi,
şi nu-mi foşnesc
nici moartea de apoi.

Dragoste pentru un noiembrie şi jumătate...

O să-mi descarc metaforele pe-o rugină gândire şi imaginaţia personificată în foşnete cromatice.
- Câtă moarte atribui acestui noiembrie, să-i redau toamna anilor mei ?...Desigur, jumătatea...

NUANTE IN SPIRALA

Necuprinsul şi-a coborât existenţa spre o lume a aparenţelor. A făcut cunoştinţă cu ele...şi...Aparenţa 1= EL, substanţă neîndulcită a vieţii, şi...Aparenţa 2= EA, lipsa de voinţă imparţială a lui...Încântat!...Sunt Necuprinsul aparent cuprins de încântare.
EL şi EA coexistă într-o gândire oarbă, în care doar retina mai “naşte” echilibrul conştiinţei şi... veghea...Păşesc alături până aproape de cortina schopenhauriană, şi se trezesc personaje, EA...masca sâmburelui negru şi rău,...EL...masca vizionarului adamist, în faţa unui “niciun spectator”...doar zgomotul aplauzelor lor...Dar ce făcuseră?...Se sărutară ca-ntr-o iluzie suferind şi mai mult, înşelându-se pe faţă....apoi îşi dădură drumul mâinilor, şi EA cuprinse cu braţele ca-ntr-o îmbrăţişare întregul Univers spectator, şi-şi uită replica.
Se uită spre sufleor...în locul lui o umbră, hiperimagine a voinţei...Aşteptă şi sudoarea-i cuprinse fruntea ...uitase replica, dar EL o cuprinse de umeri, şi-i şopteşte ca o salvare:
- Creaţia!...Ea nu zise nimic, doar schiţă nuanţe şi-atinse pântecele şi eliberă un oftat...”diaboli”!...
Umbra freamătă ca-ntr-o zbatere monstruoasă, întorcându-şi o ultimă privire spre EA, slăbiciunea din memoria sa...şi se înălţă “ frumuseţe intr-o experienţă genială”....spre o altă convieţuire celestă.
Şi se tot înălţa în vremelnicie, el, “artista vates”, în spaţiul suflet nimicit cu totul, unde nici înger aripă nu şi deschis profanator:
- Voi, veacuri, pandative-n salbe, fiinţe adorabile de cuvânt şi gând...ciudată asemănare între voi, născuţi şi morţi în acelaşi timp, veţi rătăci...TU- sâmbure de-orgoliu, TU- biet negare de a trăi...
Ei, în aparenţă, nicio lumină nu-i mai alunecă pe faţă, nici pântec, mâini şi ochi, clipeşte doar timp trecut – prezent – viitor în gesturi vii de moarte, supremă energie de trăiri...fără de fiul...EL...tulburătorul spirit tânăr, CREATORUL.
Pătruns de-acum în tulburare, mai fu o scursă pasiune pentru preafrumosul chip iubit...minunea selenară... divina simţire, plăsmuire a conştiinţei sale... ”sophia”...
Cu dragostea iubitei, se vrea pierdut în sfera conştiinţei sale acolo unde UN devine DOI....şi unde... :
- Iubite, n-ai uitat nimic ?
- Ba da, pe tatăl, EL...artista diaboli...
- Dar oare ea ştia ?...

LINII SI CONTUR

Eram destul de înfiorată, gândindu-mă la insuccesul cărţii pe care tocmai am lansat-o...Îmi trecuseră prin minte zeci de gânduri că niciodată nu am sa mă întrec pe mine însămi, şi asta nu era bine.
Pe cine dezamăgeam?...Nu am părinţi exigenţi, doar puţin ambiţioşi în ceea ce mă priveşte…Dar îmi păsa totuşi de cineva…Desigur…dna! Dna de lângă noi!…Delicateţea şi profesionalismul ei m-au incantat de fiecare dată, dar cel mai mult frumuseţea sufletului, blândeţea privirii şi fineţea mâinilor. De mic copil mă întreba:” - Ce faci…..” Iar eu răspundeam: „- Mă joc de-a găletuşa.”….Şi chicoteam. „ - Cum de joci de-a găletuşa?”.” – Păi, una fără cea spartă, fac zero găletuşe. Şi vreau s-o înlocuiesc cu alta, confecţionând-o din…nisip.”…”- Dar aici nu ai nisip, draga mea.”…”- O să-l aducă vântul, am vorbit deja.”…” – O să devii scriitoare, scumpa mea. O să-ţi cer autografe.”
Şi timpul trecea, vântul nu mi-a adus nisipul cerut, dar nici găletuşe nu mi-am mai dorit, mă interesa doar nulitatea caracterelor din jur.
Doamna îmi dădea adesea cărţi de citit, era enciclopedie de prezent,trecut şi viitor……..îmi vorbea de Iorga, de Călinescu, fără să le dau prea mare importanţă o vreme, citea suav „Dăscăliţa”…şi cânta.
Era de-o frumuseţe divină, nimeni nu-i rezista privind-o, părea ireală, dar extrem de reală în toată complexitatea ei….Ştiţi icoana!...Lumina-aură…Doar ea!...Păşeam pe lângă ea în parc, şi număram toamna frunzele, iarna păşeam zăpada abia ninsă şi scuturam pomii încărcaţi, primăvara miroseam parfumul florilor şi vara soarele ne zâmbea, scurgându-şi razele pe pielea fină şi albă…Timpul era doar al nostru, iar viaţa mea prindea contur „intelectual”…
Era mentorul meu spiritual…era ca o mamă…Însă ascundea durere nebănuita dincolo de zâmbetul fermecător…niciodată nu spunea…O surprindeam lăcrimând, şi-mi zicea…”- Sunt de fericire!”
Ştiam că nu-i aşa…Fericirea se măsoară în zâmbete şi iubire…Moartea şi durerea în lacrimi…Am văzut asta la înmormântarea….dnei…
Cale…voalul alb…candele albe…câtă puritate !!!......Lacrimile împăienjeneau figurile de ceară din jurul sicriului…şi şopteau: „- O viaţă de om, aşa cum a fost!”…In memoriam…
Deja viaţa mea căpăta alt contur…eram singură, şi mă dezechilibram. Îmi lipsea mâna care să mă strângă, îmi lipseau anotimpurile…şi lacrima…
„Prima şi ultima lacrimă a mea…ea…doar ea…”
Imaginea creativă, imaginea omeniei, a frumuseţii, şi a inteligenţei…a frumoasei mele doamne scriitoare…
Au trecut ani, am păşit pe urmele deja lăsate de gingaşa doamnă…şi nu-mi găsesc calea spre succes………Am greşit-o?...Sau e prea devreme?...
Sau doar nu am muncit de ajuns…Sau toate la un loc……..Sau poate nu am ţinut un copil de mână, care a uitat de găletuşe…şi nici nu am dat căldura ştiinţei mele…Şi asta pentru că nu sunt desăvârşită, nu am lăcrimat şi nu m-am plimbat…
Am cunoscut adoraţia, sensul iubirii absolute…si …pe …mama…Ii mai simt şi acum parfumul de mărgăritar fin, cu care-şi dădea înainte de premieră, şi-o văd oglindindu-se în imaginea lumii…a lumii spectacolului…în care anotimpurile ei erau aplauzele şi trăirea ei doar eu…
Iar eu?...Doar o nefericire, într-o fericire viitoare…
Mi-aş dori să clipească adesea o strălucire către mine, pentru ea e icoana mea…împlinirea mea viitoare…..modelul meu…….
Ea prin mine…….Un spectacol ….mamă şi fiică!...
- Felicitări, domnişoară Carina…Un succes deplin. Cartea se va vinde în sute de mii de exemplare…

VARIATIE DE...MINE

…sunt complicaţie prin natura cerului din ochii mei, şi nu vă imaginaţi că am ochii albaştri…nu…ci prin doar seninătatea şi blândeţea cu care privesc totul în jurul meu.

…de multe ori cerul e înnorat…dar e…indecis…şi departe de privirile celor din jur…aici e o problemă…cerul ochilor mei de deasupra vieţii lor…NU EXISTĂ!...înseamnă că voi fi senin….dar ei?...să nu aibă nici un cer?...să nu aibă nicio aspiraţie?...Dilemă…sau…nu!...

…oricum cerul nu-şi ascunde nepăsarea, ci doar umbra…pe care o clipesc cu genele negre, din care din când în când mai picură, câte-o lacrimă pe deasupra vieţii de apoi…

Să fiu eu cerul de care se agaţă cu seninătate…”acei oricine, sau nimeni”?...Parcă totuşi aş prefera să fiu fluture care pluteşte deasupra mizeriei din…cer.

****

1**** Otrăveşte –mă cu dulceaţa ta, doar aşa mă satur de afine.
2**** O să ne trezim rugină într-un acord de chitară autumnal.
3**** Idealul împlinirii e orbitor. De aceea merită handicapul orbirii pentru o secundă, ca să-l poţi vedea cu sufletul.
4**** Distanţa dintre mine şi tine este de…o formă accentuată a pronumelui NOI….Cum noi suntem atât de aproape, distanţa capătă forme nehotărâte ale unui ..împreună.

GALOP DE NEŞTIRE

mi-aştept…

durerea copitelor arse
în tropot amurg rătăcit

mi-aştept

prea-nstelata neştire
pe cerul pleoapei tale clipit

mi-aştept

nechezatul nevăzut în păşire
te chem la-nseratul trecut

şi…
…mă aştept…
azi
mâine
ori…mi-aştept…
în galop de …tine – obosit.

AUTOPORTRET MINŢIT

Moto: Să nu fii chemat la funeraliile propriului tău vis!...

Noapte târziu.
Mi-am împrumutat pentru prima dată… gândul… unei stele. I l-am dat o secundă şi mi l-a minţit.
Mi-am împrumutat noaptea unui…Înger…I l-am lăsat o secundă şi a minţit-o….Şi s-a făcut zi.
Mi-am împrumutat …singurătatea unei poveşti ireale…I-am lăsat-o o secundă, şi a minţit-o.
Nu am mai avut nimic de împrumutat…şi mi-am lăsat iubirea o secundă şi s-a minţit cu tine CEL care ai fost OM – ÎNGER ÎNTR-UN GÂND ÎN SINGURĂTATE-ŢI!

CE-A FOST

Ei şi-aparţin cu totul braţelor şi minţii,
doar buzele clipesc cu sete udă,
Vor căuta prin mângâiere crudă
extazul umbrelor tăcute

Îşi calcă lacrimă sub talpă
transcede dor oriunde-ar fi,
Timpul le naşte frunza goală,
atât de incomplet refugiu în nimic.

Agăţată subtilitate - n ezitare sacră,
Şi întâmplare chiuretată de raţionament,
Adună neaşteptată soartă indulgentă,
Epuizantă linie de „ Ce-a fost decent”.