In august îmi târăsc amintirile prin gândurile-mi căzătoare.
Cad din cerul genelor grele, pe care le clipesc în lacrimi de dor. Mi-e dor de
viaţa de acum 30 de ani, când aruncam cu zarul împreună cu tata şi nu reuşeam
nicio dublă, pentru că norocul nu era de partea mea. Mi-e dor de aniversarea
mea, aceea din timpul de acum… „n” ani, când mi se spunea: „ Fii sănătoasă şi
fericită cât toată viaţa ta şi ceva, şi prieteni…tot aşa!”. Mi-e dor de
zâmbetul unei fete dragi din viaţa mea…de acum 2 ani…Şi cred că nu întâmplător nu
mi-e dor că am trecut nepăsătoare pe lângă cerul nenorocirii mele, că nu m-am
născut să îmi fie dor de toate aceste doruri şi de cele ce vor mai veni,
într-un viitor care nu-mi mai este şi nu-mi va fi prieten şi nici mamă.
Oricât de înzestrată aş fi cu o adiere de sinceritate, înlăcrimez până şi cele mai neveşnice iluzii.
Pagini
miercuri, 13 august 2014
vineri, 27 septembrie 2013
MISE EN ABYME
mă sprijin
pe-un umăr de duioşie
zâmbesc bucuroasă
cu mine
cu tine
cu ea
copil
îmi aşez părul
pe-un umăr de duioşie
clipesc bucuroasă
cu ea
ea într-un sfârşit
cu mine.
miercuri, 1 mai 2013
magnolie, mi-e dor!
atât de neuitată stăpână
în lumea umbrelor de ploi
păşeşte albă şi miraculoasă
fantastică suflare – şoaptă.
parfum şi trup unduitor
retinică
mireasmă aspră
redă-mă simplu într-o noapte
moartă, atât să fiu şi…noi.
moartă, atât să fiu şi…noi.
finalul meu ajunge-n mine
m-oi întâlni în slove şi tăceri
satinul razelor de lume
foşneşte alb pe tainicul amor.
şi-mpart
cu tine toată moştenirea
şi strigătul
nădăjduit din zori
când
trupul nu-mi mai aparţine
suflare
am,magnolie, fi-mi dor!
duminică, 24 februarie 2013
ieri...23 februarie...
Ieri am împărţit cu tine ziua
m-am făcut comodă în iarna ta
am viscolit amândouă şiruri de zăpezi cu “mai ştii?”
şi fiori de gheaţă în extensii de noapte
astăzi mă împart între a fost un ieri cu tine
şi-un mâine în braţele zilei ce m-aşteaptă
unde o să mă visez cât noaptea de lungă
fără speranţa că ne vom fi-mpărţit ziua
într-un februarie abandonată
mi-au plâns degetele
morţii noastre ...
vineri, 8 februarie 2013
...ce-ar trebui sa aleg?
Sunt rânduri pentru omul dascăl, căruia i-am ascuns în irişi două flori-albăstrele,
pe care le-am hrănit cu strălucire, le-am iubit cu lacrimă şi le-am mângâiat cu
delicateţea privirii pe care-o am când sorb chiar şi aburul la o cafea…Mă
înclin valorii lui de om şi-i mulţumesc…
ţie, tu, atât de Dedal şi înnoptat în apocrife de
iubire
adun frunzele căzute la genunchii îngălbeniţi de
toamnă
să le cuibăresc în irupţia căderilor suspine
lovind,sfărâmând, firimituri de ploaie grele.
tu, ţie, vis nebun în miez de neştire,
îţi mângâi umerii cu odihna-mi vie să-mi devii eu,
să ne fim noi – plângând picuri destine
când goală clepsidra le mai scurge
şi-aşa frunză - n poală nervură să ating
stai atât de veştejită toamnă
să te sărut timid şi să mă adie vântul
ascuns în colţul zâmbetului tandru…
luni, 31 decembrie 2012
Ţie, Drăgălaşule…(in memoriam)
Hoţii au prădat lacrimi
de mărgăritare.
Niciodată nu i-am iubit
aşa de mult că le-au vândut în piaţa nebuniei,
cu…gerul îngheţat
de proaste cântări.
Dar mai aveau într-un
cufăr prăfuit o dimineaţă…
Am cumpărat-o la un preţ
de nimic…
Vreau să mă trezesc cu
ea, să beau cafea şi să-i vorbesc despre…mine, şi despre gânduri prădate.
Să fim prietene, ea –
blonda, eu – bruneta, ea – îngerul, eu – nădejdea, ea – sufletul, eu – trupul,
ea – pasărea cerului, eu – strigătul amar…să fim ceea ce am mai fost…
Da, ne ştim!
A lipsit puţin, că s-a
pierdut în noapte…
joi, 27 decembrie 2012
SUNT CEA MAI BUNĂ VARIANTĂ A MEA…
Mi-este întotdeauna dor
de mine, copil. Aveam plăcerea de a hoinări printre zâmbetele prietenilor mei,
când mă abandonau jucându-se de-a „urşii şi vânătorii”…Trăiam bucăţi de mici
griji că „dacă nu scriam probleme şi nu citeam literatură” sfârşeam pedepsită
în camera, în care mai stau şi acum, dar nu mă năpădea dezamăgirea, pentru că
dimensiunea dramei se rezolva repede, că ai mei îmi creau răgazul să mai sar şi
pe geam…Şi-aşa mă întorceam la zglobiile jocuri, şi nu realizam când ai mei se
întorceau, iar geamul era deja închis de un vânt năstruşnic.
Mi-este dor de
adolescenţa mea când umbra morţii tatălui meu mi-a pătruns oasele până la
durerea suportabilului…se aşternuse golul şi începutul vieţii „de
apoi”….Simţeam umerii grei, apăsaţi de stele căzătoare şi urme de amintiri unde
doar tabla de şah mai aduna vocea Dumnezeului meu, când încerca algoritmii de
joc, iar eu găseam doar metafore albe şi comparaţii negre, ca în final scorul
oximoronic să fie „ existenţa morţii unui erou”…
Imi este dor
de…imaturitatea decadentă când visele s-au pierdut sculptate în negru, iar pe
soclu a rămas doar pierduta stare în care mă aflu, condamnată să-mi strig
timpul în care fericirea mi-era la îndemână şi când palmele mi le aduceam la
tâmple când încercam să mă gândesc la o vorbă înţeleaptă şi la omul acela
de-acum tare bătrân de a cărui vorbă mă agăţ fără să o aud…
Sunt aproape de 2013, în
flacăra luminii lui stă speranţa că mereu mă voi uita la dorul din urmă şi voi
căuta să aşez inima cu grijă în lăcaşul iubirii de semeni, dar şi al
înţelegerii că nici un trecut şi nici un prezent nu este dor, doar EU…CÂNDVA…
IN FRAGMENTE DE CULOARE ŞI ŞOAPTE.
LA MULŢI ANI, ORICUI DIN
TOATE TIMPURILE VIEŢII MELE!
miercuri, 26 decembrie 2012
Slăbiciune…
M-am gândit: mizeria
se naşte din veacul pustiului. Ea calcă-n picioare infinitul gândurilor căzute
în culoare de abrupt, tânjeşte după uimire cotangentă cu plânsul pe scena
retinei şi ţine cerul în poală
luminat de venin de stele. Răsfoiesc pagini destine cu răni de adio, cu mângâieri în minciună, cu jumătăţi pustii şi întreg pustiu, şi nu le citesc, doar mă umplu de golul lor şi mă prăbuşesc în melancolia „deprimantă”a mizeriei dintr-un al lumii jurnal albastru… Mă gândesc că şi eu, iubită cândva, urâtă acum, zâmbesc pentru că tot albastrul se cuibăreşte între palmele mele şi nu pot să-l risipesc…doar îi ascult simfonia tristelor trăiri ale unui întreg destrămat şi acordurile bifează o străfulgerare: ”cum am putut străluci printre jurăminte şi rugăciuni false?”. Ştiu doar că nu mă fac vinovată că vântul „m-a minţit” când mi-a adiat o şoaptă : MIZERIA O NASC EI,TU, DOAR MURMURĂ PSALMUL NEPUTINŢEI”…
luminat de venin de stele. Răsfoiesc pagini destine cu răni de adio, cu mângâieri în minciună, cu jumătăţi pustii şi întreg pustiu, şi nu le citesc, doar mă umplu de golul lor şi mă prăbuşesc în melancolia „deprimantă”a mizeriei dintr-un al lumii jurnal albastru… Mă gândesc că şi eu, iubită cândva, urâtă acum, zâmbesc pentru că tot albastrul se cuibăreşte între palmele mele şi nu pot să-l risipesc…doar îi ascult simfonia tristelor trăiri ale unui întreg destrămat şi acordurile bifează o străfulgerare: ”cum am putut străluci printre jurăminte şi rugăciuni false?”. Ştiu doar că nu mă fac vinovată că vântul „m-a minţit” când mi-a adiat o şoaptă : MIZERIA O NASC EI,TU, DOAR MURMURĂ PSALMUL NEPUTINŢEI”…
sâmbătă, 1 decembrie 2012
...
pentru-o secunda
te pierd în zarea
necuprinsului ascuns
pentru-o secundă
obrazul arde şi
se-nveninează
de moarte
pentru-o secundă
nu mă merit că-ţi plâng
timpul neştiut
pentru-o secundă…plâng
minute de zâmbire
nesimţite
miercuri, 14 noiembrie 2012
poveste
Uneori,
când pieptul rece al toamnei mă atinge, scriu un vis în care personajele sunt
un EL şi o Ea, doi îngeri de floare care se iubesc…Cu senzualitate, şi-agaţă
palmele transpirate de diafan căutând intimitatea absolută în... absolutul
pierderii în doi.
Morţi de sete şi de foame de ei se adulmecă încă o
noapte şi străbat viaţa ca pe-o îmbrăţişare….Şi nicio raţiune nu există în
mângâierile lor şi nici un tu…doar iubirea fără noimă peste flori de salcâm. Ea
îi curge prin vene, el i se propteşte în
artere, ea îi zideşte imagini din sine, el învaţă că-n degete se află
fericirea, ea îşi deschide săruturi în respiraţia lui, el se închide tot în
trupul ei şi dincolo de terestru…
luni, 12 noiembrie 2012
aproape de sfârşit
Surâs tomnatic foşneşte printre anii
aninaţi de pleoape
încercănate rimele se-mbată
Divin încǎtuşate- n lanţuri.
mǎ clatin
şi
vorbesc de Ingeri.
E noapte?
DA.
Mi-e frig de- atâta
alb.
Zâmbesc?
Se poate...
la graniţa dintre Un Ieri...şi-o Noapte.
sâmbătă, 13 octombrie 2012
somnul florilor de minǎ
umbrǎ în palme
de cuvânt
rǎsuflǎ aprig
ce mǎ doare...
îngenunchez icoanei
şi mǎ adun
floare de minǎ
închinând parfum...
mǎ doare orice
iertare
şi strop mǎ doare
şi pǎmânt
cǎ vreau sǎ mǎ retrag
tǎcând
în ziua florii care
moare
câtǎ nevoie de cuvânt pierdut
în praful cristalelor
de soare!
luni, 27 august 2012
SEPTEMBRIE ÎN AUGUST
Azi nu mai este val de august,
pentru că malul unei minunate iluzii a fost spălat de ploaia de septembrie.
Aici e septembrie în august…a fost
septembrie în august, unde doar gândurile mele s-au aşezat liniştite şi
resemnate şi mai aşteaptă.
Urăsc aşteptările, cred că doar atât
mai aştept: să urăsc aşteptările, nu că nu m-aş urî pe mine c-o fac aşa doar de
dragul altora. Altora? Ce ipocrizie să găsesc un vinovat c-a fost furtună de
septembrie în august!...
Astea-s nimicuri!... Furtuna loveşte
geamul pe care-mi sprijin adesea fruntea, şi mă văd clară, deloc palidă, nu mă
recunosc, dar sunt eu cea care urăşte iar şi iar aşteptările, şi mă urăsc şi pe
mine…doar de dragul meu.
Azi…aştept un alt septembrie în august…fără
furtună, doar ploaie de anotimpuri dragi, în care ploaia să nu fie furtună de
lacrimi… şi toamnă.
duminică, 12 august 2012
Poveste in noaptea Perseidelor
A
fost odată ca niciodată o pălăriuţă tare haioasă, a unei fetiţe tare
neascultătoare, că n-o purta să se protejeze de soare. Asta nu înseamnă că n-o
iubea.
Pălăriuţa
era tare cochetă şi-i plăceau florile prinse de ea, albăstrelele, dar cum nu
prea le găsea se mulţumea şi cu fundiţele roşii pe care cu neîndemânare Beauty
le pregătea, după care o aşeza pe capul unei păpuşele aruncate prin odaie.
-
Tocmai pe păpuşa
aceasta găsişi să mă aşezi minunată fată?
-
Dar e de la tati
şi am primit-o de ziua mea, doar nu ai uitat!
-
Nu n-am uitat,
dar pălăriuţa stă bine peste frumosul tău păr bălai, să te protejeze de soare.
-
Azi eşti chiar
urâtă, pălăriuţo,că nu ai fost plimbată, şi-am să te ţin în mână şi-o să te
plimb prin floarea soarelui să vezi tărâmul ei minunat.
-
Ce desene
minunate împrăştiate peste tot !...Iar este îngândurat tatăl tău, Beauty!....Du-te
şi spune-i, are nevoie de-o îmbrăţişare caldă şi de vocea ta. Nimic nu poate să-l
doboare decât lipsa ta.
-
Mă gândeam să-i cer
zânei Floarea - Soarelui să - i dea jumătate din strălucirea astrului, iar cu
cealaltă jumătate să-i redea zâmbetul şi să radieze într-o altă iubire!...
-
Ce ştii tu chip
minunat ce este iubirea ?...mă întreb adesea şi eu şi nu găsesc răspunsul,
dar tu un suflet de copil de de-abia 4 anişori !
-
Păi, iubirea este
un diamant care străluceşte într-o
lumină de zâmbet şi sărutare tandră. Asta ştiu, că am văzut eu o pietricică din
aceasta la gâtul Florii - Soarelui.
-
Are ea la gât aşa
ceva ?
-
Da, şi
străluceşte foarte tare, căci zilnic soarele-i zâmbeşte şi-i promite chiar şi
nopţile strălucitoare.
-
Dar,Beauty,
acesta este sacrificiul suprem, şi nicio fiinţă nu îl atinge.
-
Dar ai uitat că
nu e fiinţă ?...Ea e doar Floare, şi e iubită, noi fiinţele nu ne iubim,
doar sperăm să-şi întoarcă florile speranţele într-o înflorire sacră şi
închinăciune că poate noi ne-ntindem mâinile întru iubire sfântă. Nu aş mai
vrea să-l deranjez, atât de frumos creionează !...E tatăl meu, ….tata!
Şi-şi rezemă obrăjorul de tocul uşii să-şi privească frumosul
tată care-şi poartă cu delicateţe degetele pe hârtie, închise ochii pentru-o
clipă, şi-o lacrimă în suflet se prelinse, jurând că îl va ajuta.
Mă luă în grabă, fără funduliţele roşii, şi alergă spre
zâna Floarea Soarelui, târându-mă pe pământul bolovănos.
Câtă minunăţie tărâmul ascuns de civilizaţie, verdele crud
al speranţei, roşul macilor al iubirii, galbenul viu al visului şi albastrul
floricelelor mele dorite…cât de frumoase culorile împărătesei noastre!
Supusele ei se dădeau într-o parte, de parcă o cunoşteau şi
capetele-şi înclinau într-o reverenţă delicată…Peste tot se auzea şoptit: „ E
Beauty! E Beauty! regina noastră”
„ Măi să fie! Regina caută …regină?...Sunt într-o mare
încurcătură”…Dar când privirea ridicai, micuţa mea avea o strălucire vie, căci
soarele pe faţa ei se prelingea într-o lumină de iubire. Eram umilă în mâna
stăpânei, cum să-mi doresc să stau princiar pe capul ei? Eram o simplă şi naivă
pălărioară, purtată spre un tărâm de Rai.
-
Uite albăstrele,
am să-ţi şi pun mănunchiul acesta!
Şi chiar mi-l puse, şi eram atâta de frumoasă! Tot câmpul
îi era la picioare, şi am ajuns pe tărâmul Florii - Soarelui, dar în jilţ nu
era nimeni, şi Beauty se aşeză la picioarele lui şi aşteaptă.
Asudase, trecuse ceva timp şi alergase, parcă să nu
întârzie de la ceva. Acum ofta dezamăgită de ceva. Se uita în stânga şi-n
dreapta, fără să înţeleg pe cine căuta, şi încântarea de adineauri deja n-o mai
puteam suporta. Fusesem uşor egoistă şi mă vedeam irezistibil „ o mică
albăstrea”, fără să aştept bucuria şi a micuţei mele prinţese.
-
Cred că am
întârziat, spuse Beauty. Deja se
înnoptează, pălăriuţo, iar zâna deja a plecat. Am întârziat cu o zi fericirea tăticului
meu, am întârziat şi acum o lună, şi acum un an, şi nu se va ridica din hârtii
nici astă seară, şi nici într-o viaţă. L-ai văzut cât e de îngândurat?...
-
Normal, doar îi
semeni, chiar şi fără pălăriuţă pe cap, spusei zâmbindu-i prin borul lăsat.
Eşti minunată că eşti pentru el, că te-ai născut când floarea soarelui e atât
de mică în strălucirea din mai, şi poate
că n-ai observat, dar tu eşti zâna Floare, la care toate florile se-nclină.
Nu vei avea
nevoie să ceri ce ai: iubirea prelinsă pe făţuca ta, fericirea în înflorirea-ţi
sfântă văzută prin ochii tăi sinceri de copil, bucuria zâmbetului de dimineaţă,
trezirea-ţi inocentă pentru un scurs destin al lui.
El are tot ce nu a primit vreodată…strălucirea prin
imaginea ta, doar tu eşti Floarea lui de Soare, naşterea, renaşterea fiinţei
sale, şi TU eşti EL, iar EL…te iubeşte pe tine şi-n mai, şi-n iunie…şi în orice
zi de când te-ai născut şi-ai apărut în viaţa lui.
-
Beauty?...se auzi
tatăl alergând spre noi.
-
Tată!...Vorbeam
cu pălăriuţa, e cea mai bună prietenă a mea.
-
Pălăriuţă să
vorbească? Beauty, m-ai speriat scumpa mea, eşti de-o zi plecată.
-
O zi?...Acum abia
am ajuns. A trecut doar…un gând …despre tine tati, că nu am nimic ce să-ţi ofer
de ziua ta, se fâstâci Beauty
-
Ziua mea e iarna,
scumpa mea, şi afară este aşa de cald acum!...
-
Ziua ta e în fiecare
zi, tati, deci azi e ziua ta.
-
Cum nu ai?
Pălărioara aceasta, e deja împachetată, şi ai pus şi albăstrele în ea…
-
Tatiiii, dar ea e
pălărioara mea, şi este doar pentru domnişoare.
-
Da?...Aş putea-o
păstra, pentru minunata mea domnişoară când va creşte mare. Şi lângă ea?…
Minunată floare, un diamant?...Cum aşa?
-
Cred că mi l-a
oprit zâna, spuse Beauty mirată. Am vorbit de ieri cu ea, şi am cam întârziat.
Priveşte-n el, şi-i poţi lua strălucirea, căci doar bunătatea ta îl poate
eclipsa.
-
Nu, Beauty! El nu
e diamant adevărat. Diamantul acela are strălucirea ta, că ai sufletul curat şi
cald, iar el e mat. Eu îl păstrez şi-l voi mângâia să-mi amintească că am
pentru cine străluci eu…chiar şi aşa…neînsemnat. Altcineva mă poate
suplimenta…doar tu minunea mea. Tu floarea mea din viaţă…
-
Off, tati!...Tu
ştii îmbrăţişarea mea?...
-
Desigur, dar hai
s-o ascundem după pălărioară.
miercuri, 8 august 2012
demult...azi...tatalui meu
demult
nu mai visez că-s nor
că-mi este Universul rece…
demult
nu îmi sunt de ajuns
că ieri mi-a nins durerea-n
fulgi de lacrimi şterse
demult
cădea atât de multă viaţă
că moartea mi-era dragă soaţă...
demult
nu mă mai nasc perfect
că sunt în stele
nebun căutător de - Carul Mare
marți, 17 iulie 2012
coasta durerii
Nebunia înflorită mâinii şi stăruinţa cu
clipire de mătasă
Iubirea disipată o strigă-ncet de tare,
Dar statornicia-n imaterialitate, întrebarea
exclamată
Şi partea din mine logodită cu Cerul, vor spune -
crapă!
Mi-ar trebui nevoia de încăpăţânare precum
Unduirea derizorie a gândurilor amante
Sau bătaia de aripi, când foşnirea
Din coasta bărbatului meu se va fi risipind în
mine.
marți, 19 iunie 2012
sans faÇon…
prea neclar.
o zâmbire se uită,
urlă
şi nu ştie de ce?!...
în locul ei
nu i-ar fi nici ceaţa,
nici nevoi, nici dimineţi,
doar în pat cu altele.
nici zi nu e,
nici noapte,
doar …ea.
în amiaza rece nu ştie
e totul vag
secundele sunt nude
nimic cât un sinaxar.
o să aleagă
oglinda
doar ea
îi va simţi şi umbra
miercuri, 11 ianuarie 2012
miercuri, 28 decembrie 2011
iarna curcubeie
întinsă pe sofaua
înserării
două steluţe din ochii ei
strigau sub coatele mele,
că prea multă lumină
le-orbea amintirea
cuvintelor valsând printre curcubeie.
atunci mi-am balansat picioarele
să le aduc mai aproape de
buzele sunetelor nerostite
în ritmuri mute
unde doar veşnice visuri
mai rămân pe sofaua strălucirii din ochii mei
înserării
două steluţe din ochii ei
strigau sub coatele mele,
că prea multă lumină
le-orbea amintirea
cuvintelor valsând printre curcubeie.
atunci mi-am balansat picioarele
să le aduc mai aproape de
buzele sunetelor nerostite
în ritmuri mute
unde doar veşnice visuri
mai rămân pe sofaua strălucirii din ochii mei
Abonați-vă la:
Postări (Atom)











