A
fost odată ca niciodată o pălăriuţă tare haioasă, a unei fetiţe tare
neascultătoare, că n-o purta să se protejeze de soare. Asta nu înseamnă că n-o
iubea.
Pălăriuţa
era tare cochetă şi-i plăceau florile prinse de ea, albăstrelele, dar cum nu
prea le găsea se mulţumea şi cu fundiţele roşii pe care cu neîndemânare Beauty
le pregătea, după care o aşeza pe capul unei păpuşele aruncate prin odaie.
-
Tocmai pe păpuşa
aceasta găsişi să mă aşezi minunată fată?
-
Dar e de la tati
şi am primit-o de ziua mea, doar nu ai uitat!
-
Nu n-am uitat,
dar pălăriuţa stă bine peste frumosul tău păr bălai, să te protejeze de soare.
-
Azi eşti chiar
urâtă, pălăriuţo,că nu ai fost plimbată, şi-am să te ţin în mână şi-o să te
plimb prin floarea soarelui să vezi tărâmul ei minunat.
-
Ce desene
minunate împrăştiate peste tot !...Iar este îngândurat tatăl tău, Beauty!....Du-te
şi spune-i, are nevoie de-o îmbrăţişare caldă şi de vocea ta. Nimic nu poate să-l
doboare decât lipsa ta.
-
Mă gândeam să-i cer
zânei Floarea - Soarelui să - i dea jumătate din strălucirea astrului, iar cu
cealaltă jumătate să-i redea zâmbetul şi să radieze într-o altă iubire!...
-
Ce ştii tu chip
minunat ce este iubirea ?...mă întreb adesea şi eu şi nu găsesc răspunsul,
dar tu un suflet de copil de de-abia 4 anişori !
-
Păi, iubirea este
un diamant care străluceşte într-o
lumină de zâmbet şi sărutare tandră. Asta ştiu, că am văzut eu o pietricică din
aceasta la gâtul Florii - Soarelui.
-
Are ea la gât aşa
ceva ?
-
Da, şi
străluceşte foarte tare, căci zilnic soarele-i zâmbeşte şi-i promite chiar şi
nopţile strălucitoare.
-
Dar,Beauty,
acesta este sacrificiul suprem, şi nicio fiinţă nu îl atinge.
-
Dar ai uitat că
nu e fiinţă ?...Ea e doar Floare, şi e iubită, noi fiinţele nu ne iubim,
doar sperăm să-şi întoarcă florile speranţele într-o înflorire sacră şi
închinăciune că poate noi ne-ntindem mâinile întru iubire sfântă. Nu aş mai
vrea să-l deranjez, atât de frumos creionează !...E tatăl meu, ….tata!
Şi-şi rezemă obrăjorul de tocul uşii să-şi privească frumosul
tată care-şi poartă cu delicateţe degetele pe hârtie, închise ochii pentru-o
clipă, şi-o lacrimă în suflet se prelinse, jurând că îl va ajuta.
Mă luă în grabă, fără funduliţele roşii, şi alergă spre
zâna Floarea Soarelui, târându-mă pe pământul bolovănos.
Câtă minunăţie tărâmul ascuns de civilizaţie, verdele crud
al speranţei, roşul macilor al iubirii, galbenul viu al visului şi albastrul
floricelelor mele dorite…cât de frumoase culorile împărătesei noastre!
Supusele ei se dădeau într-o parte, de parcă o cunoşteau şi
capetele-şi înclinau într-o reverenţă delicată…Peste tot se auzea şoptit: „ E
Beauty! E Beauty! regina noastră”
„ Măi să fie! Regina caută …regină?...Sunt într-o mare
încurcătură”…Dar când privirea ridicai, micuţa mea avea o strălucire vie, căci
soarele pe faţa ei se prelingea într-o lumină de iubire. Eram umilă în mâna
stăpânei, cum să-mi doresc să stau princiar pe capul ei? Eram o simplă şi naivă
pălărioară, purtată spre un tărâm de Rai.
-
Uite albăstrele,
am să-ţi şi pun mănunchiul acesta!
Şi chiar mi-l puse, şi eram atâta de frumoasă! Tot câmpul
îi era la picioare, şi am ajuns pe tărâmul Florii - Soarelui, dar în jilţ nu
era nimeni, şi Beauty se aşeză la picioarele lui şi aşteaptă.
Asudase, trecuse ceva timp şi alergase, parcă să nu
întârzie de la ceva. Acum ofta dezamăgită de ceva. Se uita în stânga şi-n
dreapta, fără să înţeleg pe cine căuta, şi încântarea de adineauri deja n-o mai
puteam suporta. Fusesem uşor egoistă şi mă vedeam irezistibil „ o mică
albăstrea”, fără să aştept bucuria şi a micuţei mele prinţese.
-
Cred că am
întârziat, spuse Beauty. Deja se
înnoptează, pălăriuţo, iar zâna deja a plecat. Am întârziat cu o zi fericirea tăticului
meu, am întârziat şi acum o lună, şi acum un an, şi nu se va ridica din hârtii
nici astă seară, şi nici într-o viaţă. L-ai văzut cât e de îngândurat?...
-
Normal, doar îi
semeni, chiar şi fără pălăriuţă pe cap, spusei zâmbindu-i prin borul lăsat.
Eşti minunată că eşti pentru el, că te-ai născut când floarea soarelui e atât
de mică în strălucirea din mai, şi poate
că n-ai observat, dar tu eşti zâna Floare, la care toate florile se-nclină.
Nu vei avea
nevoie să ceri ce ai: iubirea prelinsă pe făţuca ta, fericirea în înflorirea-ţi
sfântă văzută prin ochii tăi sinceri de copil, bucuria zâmbetului de dimineaţă,
trezirea-ţi inocentă pentru un scurs destin al lui.
El are tot ce nu a primit vreodată…strălucirea prin
imaginea ta, doar tu eşti Floarea lui de Soare, naşterea, renaşterea fiinţei
sale, şi TU eşti EL, iar EL…te iubeşte pe tine şi-n mai, şi-n iunie…şi în orice
zi de când te-ai născut şi-ai apărut în viaţa lui.
-
Beauty?...se auzi
tatăl alergând spre noi.
-
Tată!...Vorbeam
cu pălăriuţa, e cea mai bună prietenă a mea.
-
Pălăriuţă să
vorbească? Beauty, m-ai speriat scumpa mea, eşti de-o zi plecată.
-
O zi?...Acum abia
am ajuns. A trecut doar…un gând …despre tine tati, că nu am nimic ce să-ţi ofer
de ziua ta, se fâstâci Beauty
-
Ziua mea e iarna,
scumpa mea, şi afară este aşa de cald acum!...
-
Ziua ta e în fiecare
zi, tati, deci azi e ziua ta.
-
Cum nu ai?
Pălărioara aceasta, e deja împachetată, şi ai pus şi albăstrele în ea…
-
Tatiiii, dar ea e
pălărioara mea, şi este doar pentru domnişoare.
-
Da?...Aş putea-o
păstra, pentru minunata mea domnişoară când va creşte mare. Şi lângă ea?…
Minunată floare, un diamant?...Cum aşa?
-
Cred că mi l-a
oprit zâna, spuse Beauty mirată. Am vorbit de ieri cu ea, şi am cam întârziat.
Priveşte-n el, şi-i poţi lua strălucirea, căci doar bunătatea ta îl poate
eclipsa.
-
Nu, Beauty! El nu
e diamant adevărat. Diamantul acela are strălucirea ta, că ai sufletul curat şi
cald, iar el e mat. Eu îl păstrez şi-l voi mângâia să-mi amintească că am
pentru cine străluci eu…chiar şi aşa…neînsemnat. Altcineva mă poate
suplimenta…doar tu minunea mea. Tu floarea mea din viaţă…
-
Off, tati!...Tu
ştii îmbrăţişarea mea?...
-
Desigur, dar hai
s-o ascundem după pălărioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu