ANOTHER CUP OF TANGO

Îţi vreau vestmântul rupt din senzualitatea pală,
Pictează-mă cu buze în doar sărac contur ucis,
Apleacă-ţi nesfârşirea …vâltoare în rafală,
Înfrigurează tremur,femeie, în răni de sânge amorţit.

Înfrigurate răni de sânge amorţit…

Te-apropii în minute, ore, zile, nopţi…destin!
Îţi gust nevoia de iubire în timpul indecis,
Mi te abandonez să te iubesc din plin
Atrăgătoare forme, apăsător parfum de - amor.

Înfrigurate răni de sânge amorţit…

Te voi înlănţui cu dansul pasiunii crunte,
Se pierd solfegii de cuvinte în atingeri mii,
Ce viu te simt mustind răcoarea ta, iubite,
O adiere de şuviţe prelinse pe-al meu sân.

Înfrigurate răni de sânge amorţit…

Şi foamea – mi de iluzie să moară,
În vene tangou - mbrăţişării apă arză,
Alungă-mă frumoasă, recheamă-mă amantă,
Înfrigurate răni de sânge s-amorţeşti.

Desfigurate răni de sânge dezmorţit…

Cât te iubesc!...Ţi-am zis?...Desfigurată rană de destin!

HOTARARE

Azi, voi fi fost sarutul-perla, ce-ti va pata cu roua aprinsele-ti buze; maine-ti voi fi zambetul divin, ce-ti ocroteste visele renascand iubire; ieri iti voi fi fost ecou -suspin, ce-ti va fi prezis saruturile renascute in zambete-emulsie abia schitate de vag destin.

Şi plângi în rochia, mireasă!

Plângi!...
Şi-ascultă-ţi foşnetul durerii-n palma mea…

Plângi!
Şi clipa mea îţi va scurge infinita ta poveste…

Plângi şi plângi!...
Şi vara nu-ţi va fi vară-n toamna grea…

Şi plângi, mai plângi!...
Şi lasă-ţi curcubeul pe cerul visurilor mele…

Plângi?...
Dar să nu plângi la nunta mea,
când ploaia îţi strânge-n poală
lacrimile de dantela grea.

"Nu cred că pot să nu mă gândesc la tine"

O poveste începe în aer, în suflet şi în zâmbetul lui. Muzica sufletului ne face mai atenţi la sentimente, la solfegii în nopţi de dor....
Lilian , străina din spatele cortinei, flutura strălucirea părului şi privea intr-un gol misterios, spre locul sufleorului, acum stins de boala tăcerii veşnice, şi-şi repeta obsesiv simfonia culorilor dialogului personajului său. Cine poate şti viaţa acestei necunoscute, furişată pe după o cortina grena, pierdută în vălmăşagul de chipuri şi măşti?
Se trezi spunând spre nimeni:
" Ţi-am mai spus până acum că vreau să te iubesc într-o veşnicie?", de parcă ar auzi-o cineva, de parcă iubeşte de-o viaţă, … îşi intra în rol. Şi-a adorat tatăl, artist nebun după iubire, sufleorul-rebel ca un vânt primăvăratic, singur cu singurătatea şi mult prea viu pentru a muri cu beţia din mintea sa. El i-a transmis pasiunea pentru viata, iubirea, şi sărutul apei reci în care nefericirea se îneacă. Erau două firi identice care împărtăşeau muţeşte aceeaşi "povară". Relaţia lor era rece, o fiică devenită femeie, un tată care nu îndrăznea s-o numească astfel. Deja era fără de timp.
"Nu pot să-mi iau gândul de la tine", se auzi din nou spunând… " Vreau să te iubesc, dar nu pot acum, e târziu si eu trebuie să-mi ajut tatăl pentru un concert", se auzi din nou…
„ Dar tatăl tău e mort, Lilian!”, se auzi conştiinţa.
„ Nu!...Doar a întârziat de la premieră, are locul rezervat lângă manuscrisul de pe locul al 13-lea. Aşa-i plăcea să fie aşteptat, de fiecare dată cu alt manuscris despre…iubire.
"O să te fac să nu-ţi mai iei în veci gândul de la mine", Lilian, se aude pasul iubitului ei regizor.
Privi peste umăr şi-l simţi pe el, cel de-o viaţă care-o găsi printre miile de actori de-o zi. Pe ea o găsi într-o secundă, într-o veşnicie…a lor a doar lor doi.
„ Mi-e teamă fără de sufleor, măcar de aş ajunge până la locul al 13-lea, dar nu mă pot mişca, mă obişnuiesc să mor fără glorie…Doar dacă…m-ai lua în braţe şi m-ai strânge, m-aş clătina uşor într-o unduire vagă, rememorându-mi confesiunile unui suflet atrofiat!”, spuse ea.
„ Nu-ţi înşela existenţa neştiindu-te prin ea, urmăreşte-i lumina şi lasă-te părăsită de un succes enorm, altul decât dragostea…dedică-te ţie…mie…am nevoie de noi”…spuse regizorul.
„…ne desparte distanţa de-o scenă, dar mi-eşti lângă umăr, lângă sărutul fiecărei dimineţi, lângă trupul stors de iubire….mi-eşti iubit şi adorat în manuscris real.”
„ Eşti sigură că te poţi urni şi să-ţi începi spectacolul?...Fără sufleor, fără manuscris, doar replicile voinţei tale…şi-ai putea începe cu intriga, deznodământul l-ai jucat deja, în amintirile tale…în somnul conştiinţei reci…Fii tu însăţi, tu mie…tu nouă…fii îmbrăţişare în tipar de replici noi…”
„ Nu cred că nu pot să nu mă gândesc la asta… Mulţumesc şi te ador.”

LA SFAT CU MINE...

S-au strâns la aceeaşi masă cuvintele părăsirii tale… le-am servit cu sângele scurs din tăcerea cuvintelor mele şi le-am îmbătat.
Aşa ameţite, se clatină în stânga şi-n dreapta şi nici un echilibru nu înseamnă mai mult decât prăbuşirea întoarcerii tale în necunoscut.

Umbre dezgolite

Inghetatele umbre........ce-si frâng anii în mâinile bolnave, răzbesc împingând cu ele uşa dinspre miazănoapte. ...colo păşesc pe vârfuri să nu trezeasca dezordinea gândurilor furate, şi fii sigur, vor trage cu urechea să desluşească nemuritorul lor sfârşit….Şi aşa amar noroc e jocul de-a fericirea singurătăţilor, unde doi ochi scurg lacrimi de neputinţă!

POVESTEA ARIPILOR DE …VREODATĂ?

Se trezise demult, privea doar absentă cu ochii plânşi, răsfirând părul mătăsos… Nu ştia ce va face de-acum, doar îşi mângâia glasul cu o gură de apă… Se ridică în capul oaselor, capul îi atârna greu, tremura, nu era o zi călduroasă, ploua mărunt şi umezeala o cuprinse prin cămaşa de mătase neagră. Cafeaua era remediul frigului pătrunzător şi golului din viaţă ei.
Prima dimineaţă singură, prima dimineaţă fără sărutul dulce al tăcerii, prima dimineaţă fără de nimic. Doar ea şi cafeaua. Se gândea să se apuce de fumat, întotdeauna i-a plăcut fumul de ţigară, emanaţia rotocoalelor dezordonate într-o uitare absolută. De mâine o să fumeze, dar de …mâine!
Îşi răstignise fericirea pe crucea singurătăţii de ceva timp, când nu se mai făcea înţeleasă de el, însă a memorat cuvinte, emoţii şi… secretul. Realitatea profanată de iubirea ei sinceră, dar interzisă de realitatea aservită apocalipsei.
Se aşeză pe canapeaua portocalie, şi privea cum ploaia se prelingea pe geamul camerei ei umbrită de tei…clipi până ce scurse o lacrimă din ochiul stâng, detaşându-se subtil de timp ei într-un alt anotimp…
- Iris?...Cafeaua, iubita mea!
- Ai pus zahărul my love?...
- Ţi-am pus sărutul cald al …
- Tăcerii … Îţi place deja subiectul cărţii mele, iubitule.
- Îmi place liniştea firească a imaginaţiei tale…e trăire fictivă şi mai mult decât atât, eşti tu realitate şi irealitate….eşti EU………
- Nu mă răstigni, că plâng.
- Poţi şi mima îmi plac lacrimile tale, sunt vii şi destule, şi se scurg peste sângele meu.
- Arzi?!... Ai răcit…
- Deloc… timiditatea, draga mea, frica să nu dau greş…
- Frică de mine?... De noi?...
- Mă ştii deja că tremur în faţa ta, sunt nesigur, e deznodământul unui nou început.
- Nici nu am început şi deja găseşti deznodământul?
- Nu-mi pot imagina o viaţă frumoasă şi liniştită, nu pot crea tabloul unei iubiri absolute, acum când am pierdut totul… Doar îndrăznesc să te ating, şi să mă mulţumesc că-mi citeşti şi azi o poveste…
- Eşti copilul meu răsfăţat, şi dorit… Azi e rândul „Prinţesei Magnolie”?
- Neeee… e rândul basmului etern al iubirii din noi… cu „A fost odată o pereche de aripi care nu mi se potriveau…şi le-am păstrat pentru tine. Povestea orelor pe care aripile nu le ucid în scurgerea lor…şi se deschid într-o îmbrăţişare de nesperată iubire.”
- Ai tras cu ochiul în ciornele mele, dragul meu! Deci, îţi place ideea…Aşează-te în poala mea…doamna ta e pregătită să te încânte...
Îşi amintea de răsfăţul cu care se afunda în vocea ei, de săruturile furişe, de atingerile mâinilor şi împreunarea lor…de zborul iubirii lor într-un „încotro?”
- Eşti aşa de frumoasă când îmi citeşti?!...
- Şi ieri eram tot aşa, şi iubită şi…şi…
- Adevărat. Dar azi eşti mai mult decât ieri, şi mai puţin decât mâine…
- Şi azi e mâine?
- Azi suntem doi…deci e mâine!...
Cu ochii absenţi şi înlăcrimaţi îşi purta amintirea în suflet, până în întunericul visurilor grele…Vocea lui o apăsa peste genele negre şi-o risipea până-ntr-o eliberatoare detaşare de braţele-i mângâietoare. Era vinovată că braţele-i cădeau lascive şi că nicio îmbrăţişare n-o mai putea purta într-o abia perceptibilă zbatere de aripi…
Îl pierduse într-un alt senin de nor în singurătate…Îl iubea şi-i dedica fiecare anotimp de îmbrăţişări calde, şi câte o poveste în noapte. Îl simţea în rugăciune şi uitare, dar niciodată fum în rotocoale de amăgiri deşarte. Niciodată întâmplare tremurătoare, doar mărturisire de iubire…
Pierduse o credinţă, dar regăsise o trăire vie…Nu mai e al ei acum, doar zbaterii de aripi care străbate cerul Absolutului în toate.
Îi va zâmbi de departe, şi cerul îi va deschide o poartă undeva, oricum, vreodată.
Va fi pregătită să-i aştearnă abia atunci poveştile în poală.

CONFESIUNE ÎN INFERN

(Din umbra visului pierdut, mi-am adunat iubirea în copilul nenăscut.)

Credinţa în iubire stă în amurgul răscolit de adieri de speranţă. Am trăit adesea cu setea buzelor lui, şi-acum răstignesc păcătosu-mi suflet să-l ştiu fericit.
Mângâieri nu am, doar răsfoiesc pe cele trecute, şi aşa uimită, pictez însingurate amintiri în albastru…. Alte culori nu am…doar nuanţe de stele în forma unei rugăciuni.
E rugăciunea profanatoare cu chipul meu, în tot atâtea clipe de umbră de cer…Există şi un retuş …o plecăciune târând genunchii în urma paşilor prezentului lui imperfect şi viitorului meu flămând de moarte… De ce, Doamne, mi-e sete de buzele cerului tău, când noaptea este mireasmă dulce de lacrima dragostei în doi?
EL:„ Sunt lacrimile copilului tău!”

FEMEIA DIN SPATELE PLEOAPELOR

…Aş vrea sã mã ascund în spatele pleoapelor tale.
E linişte acolo…joc de umbre curmat de-o vibraţie scurtă…Fumezi, şi-n plutirea rotocoalelor de fum, reverşi din spatele pupilei un suflet uitat de retină, şi-l înconjori cu gândurile risipite de murmurul buzelor care le eliberează…
Câtă linişte trădează pachetul de ţigări, pe care-l aduci la tremurul bărbiei?! Cam cât o clipire neliniştită a genelor tale lungi, şi mâna fină caută glasul ascuns în pasul şi firea mea, şi dincolo de mine, este doar intenţia ta de a nu fuma un alt pachet de femeie, pentru că mi-am găsit culcuş în spatele pleoapelor tale.