PRIER, EU.

        Nu am mai scris de ani, nu am avut timp.
        Era liniște, atât de multă liniște încât simțeam Raiul vecin cu pământul pe care călcam.
        Covid-19-Disturbed time. Nu mi-era bine nici înainte, de două ori avusesem gripă, la ultima am cedat, și o săptămână am stat la domiciliu. Prima am dus-o pe picioare, 3 săptămâni. Nu mă credea nimeni; școala nu mi-a dat permisiunea să stau în medical "că nu aveau înlocuitor", spitalul Universitar, abia mi-a făcut 1/4 de perfuzie, că aveau cazuri mult mai grave decât mine. Mai grave??????
         Un telefon. Mama lui Mihai. O experiență a vieții ei m-a salvat pe mine, care răbdătoare, am urmat  programul de recuperare, și...cu puțin noroc, m-am simțit mai bine. Școala era epuizantă, se anunța și o inspecție tematică, dar am fost cei mai buni și și am trecut cu bine.
          Clasele au fost răpuse de gripă, de tip A, tip B, nu suna bine. Am fost expuși, dar am venit.                  Mereu am avut feeling, îl aveam și atunci, că ceva rău o să se întâmple. Mirosea a moarte, miroasea a neputință, și mirosea bine. Cu obediență am participat la un consiliu în plină pandemie, la 50 de cm unul de altul, și mă rugam să fie bine, atât am putut să fac, în rest...mi-amintesc că dna Mona mi-a umplut sufletul de bucurie, că știe cum s-o facă, are vârsta și înțelepciunea, chiar și modestia care mie îmi lipsesc acum, dar mai am timp.
          Nu mi-e bine nici acum, că mi-e teamă să mă întorc în timp, la acel 1994.
          Mai am timp? Să vă spun ce simt acum? Simt că fac acei 51 de ani, că o să plâng de ziua mea, pe 19 aprilie,  că nu o să știe nimeni asta, și că o să plângem toți, da, o să plângeți toți, că nu credeți în nimic, că ați alergat după funcții, după bani, după averi, după orice, dar nu după o trăire intensă cu familia și după o "scamă cu fundă".
          Ce se va întâmpla? Simplu: vom fi martorii genocidului global.

Joacă

22 august

Cald. La meteo spune ceva de o ploicică. Wow! De când nu a mai plouat? Ador ploaia, dar nu am avut niciodată curajul să mă plimb desculță, ștergând bucuroasă fața udă. Citesc pe net de eclipsă și influențele ei astrale: ziua de 26 – potențial... bun. Ce să însemne asta? J E vineri parcă? Muncesc în ziua aceea...deci voi avea ceva potențial, noroc cu eclipsa asta, că nici nu realizam. Stau ca niciodată, relaxată, stau...stau...stau. Cred că o să mă tăvălesc de râs de atâta stat, și ...surprizăăăăăăăăăăăăăăă: „ motociclist lovit de polițiști în misiune”. Ha! L-au prins. L-au prins între fiare. Noooo...meteo. 26 de grade de mâine! Bine,zic. Probabil că mâine iar voi sta, să aștept căldura de...miercuri. :D Ce ți-e și cu starea asta, stai într-o eclipsă „parțială” de 26-37 de grade, cu „fără” implicații astrale!

Când mă privesc...

Când mă privesc într-o cunună

mă văd parfum în dor de doi

așa cum n-am mai fost și-om fi.

Când mă privesc într-o cunună

ghicesc pe fața ta plăpândă

cum dorurile ți se amână.

Când mă privesc într-o cunună

nu știu de îți sunt nume

și-mi țin oglindă dorul greu.

Când mă privesc într-o cunună

te văd ce-am fost și voi să fiu

așa cum n-am mai fost și-oi fi

Vid de frumuseţe

într-o noapte

atât de eu în visul tău

adiere de frumuseţe

straniu inspirând întunericul din părul meu

până-n rădăcina întristării

abia mai deschizi ochii când s-a crăpat de ziuă

într-un vis din noapte

atât de tu în visul meu

gând drag absent

binecuvântat respirând aerul adierii coapte

până-n straniul neştiutei mângâiate

în ziua ce-a adunat secunde-n doi.

în toate acestea

atât de eu... atât de doi în visuri Noi.

Repere educative

•          Una dintre cele mai mari greşeli ale oamenilor este să încerce să devină interesanţi. Nu le iese! Se „coafează” cu mediocritate fără „a-şi fixa” repere de educaţie.
•      Trecându-i întruna cu vederea, faci din prost un obraznic.
•          Unii tremură în faţa oglinzii, că-şi văd prostia fardată în culori stridente. Se dorea prostie monocromă.
•         Mă îngrijorează tăceri din trecutul meu, probabil ele ştiu cel mai bine de ce viitorul le-a amuţit nesiguranţa lângă mine.
•          Omul este înlănţuit de puterea propriei condiţii de muritor, norocul e cheia păcatului că şi-o(-l) asumă.
•         Femeia este forţa instruită să desluşească puterea unui rău incontrolabil. Trăieşte doar în registrul disponibilităţii.
•         Sunt duală: trăiesc acum o viaţă, alta o voi împrumuta.
•          Sunt prizonieră în iarna rătăcirii pe cărări de flori de mai.
•          Ştii ce-am învăţat azi? Să plâng de mila răului zâmbitor. Uimirea mută îmi va fi însoţit şi lacrima ascunsă. Dar ce nu-i voi plânge este decăderea morală. S- a născut cu handicapul mult prea plinului în mult prea gol…
•         Când mana dreapta plânge in rugăciune, plutirea finala a unui gând tresare.
•          Mă odihnesc în faţa naşterii mele şi implor iubirea să nu mă mai trezească nicicând. Mă abandonez cu totul.

păreri şi adoraţie

părerea mea

tot ninge, şi nu demult,

şi nu oricum, şi mă deprimă

nu-mi place, cum virgule aştern pe hârtie

şi tot ninge cu ele

până mă ia ameţeala

virgulă acum, virgulă după, iaca virgulă acum,

că pot,că vreau, că mă deprimă

şi tot ce enervează eu ador.

părerea mea?

şi nu demult o am

şi nu oricum şi nu deprimă

că virgula lipseşte avangardismul aştern pe hârtie

şi –o mototolesc în versuri noi

de - adâncă meditaţie

mă recunoaşte intuiţia minţii mele

când pot, când vreau şi mă dispune

că tot ce m-ameţeşte eu ador.

La startul iubirii noi

La startul iubirii noi

copilă, Monalisa taină

lasă-mi inocenţa amanet

îmi descalţ cuvântul la uşa

frumuseţii tale

să mor cu dor de dor de noi

dragoste, aşază istorie între vioare

mă simte în acorduri de arcuş

până ce venele transpiră descălţate

şi poposesc la startul

iubirii dintre noi.

copilă, Monalisă taină,

tu nu ştii oare că mi-eşti amanet?

alerg desculţ până la startul

zâmbirii tale

să te privesc plin de sudoarea dorului de noi

dragoste, aşază singurătatea nouă

păşind prin mintea orelor banale

până ce venele transpiră descălţate

şi poposesc la startul

veacurilor dintre noi.

de toamna

toamna asta

n-are nicio ruginie închinăciune

niciun Dumnezeu

dar eu mă-nchin mie

până iarna va ninge

cu mantie de alb.

toamna asta

n-are nici cea mai vagă idee că

zâmbetul meu revine

şi mă -nchin ţie

până sângerez

cu versuri de ruginie închinăciune.

Râd de mine

astăzi mă satur de pustiu

frumoasă sunt şi mă mai fac

nu mă plâng

deschid ochii mari

poate iubesc până la capăt

nu sunt sigură

siguranţa râde de mine

râde, poate, şi Dumnezeu

o merit

până mă satur şi de mine

mă plâng că-s slabă…şi mă merit.

Contur de...

Astăzi nu mai vorbesc despre iubire.

Am la îndemână cuvintele, răsăritul de soare şi o inimă. Nu prea ştiu ce să fac cu ele, să mă joc nu îmi permit. M-am născut la răsărit de soare şi-am plâns de bucuria zilei de april. Iubesc acest răsărit, pe care-l aştept cu orhidee albă în mână, nimic sofisticat, doar eu şi el. Mi-aşez inimă în acest buchet şi-o las să-mi vorbească despre bunătate şi primul fior. Doar ea ştie fără de mine să-mi aşeze degetul pe rana prăpastiei dintre nopţile de teamă şi retina zilei care m-a ocolit dintr-o uitătură. Atâta mi-e dragă!... mi-adună toate neliniştile în cafeaua calm – pământeană şi mi le soarbe până la zaţ, că-mi creionează în fericire puţina culoare care mi-a rămas, şi-mi bate puternic frigul sanguin până la lacrimi.

În tot acest răsărit în care doar o inimă ştie cine sunt şi ce simt, iau cuvinte să le pot da sensuri cu inima şi credinţa cu naşterea. 

Dar atunci albul orhideelor se îmbină cu albul cuvintelor în tot şi-n toate.

Albul cuvintelor cu inima? De ce alb?

Desigur, mi-am abandonat inima într-un buchet de orhidee deja uscat şi-nsângerat,dar…pulsează. E timpul să mi-o pun la piept, să bată un răsărit în care m-am născut şi mă voi naşte curând, şi să caute prin sertăraşe aerul de îndrăgostită şi fluturaşii din stomac, să râd copilăreşte rostind primul cuvânt:: el!...

Azi nu vorbesc despre iubire, doar strâng răsăritul, inima şi cuvântul să le pun la picioarele lui, celui pe care-l respect.

…şi niciodată nu o voi vorbi-o, doar prin el trăi - o-voi până la moarte…e un început…

21 mai – MAREA NEAGRĂ

Ceasul bate momente de singurătate, e acel timp înghemuit într-un colţ de suflet acordând urmele adânci ale pierderii. Biata mea inimă! Biata mea gândire! Ce paradox? Moarte paradoxului! Onoare iraţionalului! Nimic nu mi-e la îndemână ca tulburarea nonsensului şi nemărturisitei dizolvări de sens. M-am aşezat pe nisipul rece şi aşteptam valurile să-mi vorbească despre mine. Ce absurd! Să te întorci într-un început?! Nimic n-am trăit cu intensitate, decât durerea pierderii „personalizată” şi cu „luciditate” îi aduc un omagiu.

Eu: - Deci, valurilor, vorbiţi de ceea ce nu există cu adevărat!...De mine! Vreau să-mi aduc un ultim omagiu!

Primul val: - Am să încep cu trăirile…

Eu: - De ce nu cu trupul?!...

Primul val: - Care?... Trăirile…regretul trecutului, distrugerea prezentului, actualitatea viitorului.

Eu: - Asta ştiam…Decor de Triadă ( Prezent, Trecut,Viitor)…Mediocră filosofie ai!...

Al doilea val:- Aş îndrăzni să continui… Emoţia iubirii, lectura săruturilor tandre, parfumul tău, trăirile uitărilor…regretul….

Eu: - Ştiu…trecutului…distrugerea Triadei…Maidan de transparenţe dominate de NEPUTINŢĂ.

Al treilea val : - Mai sunt şi eu… Am să mă întorc în tine. Credinţa ţi-a îndulcit viaţa, ţi s-a rătăcit în piept şi te-a dat Timpului.

Eu: - Sunt deja Timp?

Al treilea val: - Nu încă!... Eşti melancolie egoistă, rezonanţă de cuvinte nerostite, cuget, adâncimea misterioasă a fundului mării, eternitatea pe verticală…eşti al patrulea val…

Noi ne-am retras pe rând, într-o ordine ireductibilă, în timp violent al furtunii…te lăsăm pe tine să-ţi pui întrebări.

Eu:- Nu ştiu să pun întrebări,ştiu doar să dau răspunsuri.

Al treilea val: - Aş! Vei fi surpriză, iar lumea te va şti în toate limbile, le vei traduce necesitatea lui „- infinit”, ai experienţă.

Al patrulea val( Eu): - Mă scurg pe nisip unduindu-mi nedumerirea voi pândi la mal îngândurarea unui LUI, sau unei EI, să se privească în mine ca-ntr-o oglindă…şi…să le spulber gândurile, vidul lăuntric, nedeterminarea infinită, şi să-mi întoarcă spatele…

Fiţi laşi! Salvaţi-vă! Rămân eu…flux şi reflux…spălând răul: pe mine!...

CONTUR DE RĂSĂRIT

Astăzi nu mai vorbesc despre iubire.

Am la îndemână cuvintele, răsăritul de soare şi o inimă. Nu prea ştiu ce să fac cu ele, să mă joc nu îmi permit. M-am născut la răsărit de soare şi-am plâns de bucuria zilei de april. Iubesc acest răsărit, pe care-l aştept cu orhidee albă în mână, nimic sofisticat, doar eu şi el. Mi-aşez inimă în acest buchet şi-o las să-mi vorbească despre bunătate şi primul fior. Doar ea ştie fără de mine să-mi aşeze degetul pe rana prăpastiei dintre nopţile de teamă şi retina zilei care m-a ocolit dintr-o uitătură. Atâta mi-e dragă!... mi-adună toate neliniştile în cafeaua calm – pământeană şi mi le soarbe până la zaţ, că-mi creionează în fericire puţina culoare care mi-a rămas, şi-mi bate puternic frigul sanguin până la lacrimi.

În tot acest răsărit în care doar o inimă ştie cine sunt şi ce simt, iau cuvinte să le pot da sensuri cu inima şi credinţa cu naşterea.

Dar atunci albul orhideelor se îmbină cu albul cuvintelor în tot şi-n toate.

Albul cuvintelor cu inima? De ce alb?

Desigur, mi-am abandonat inima într-un buchet de orhidee deja uscat şi-nsângerat,dar…pulsează. E timpul să mi-o pun la piept, să bată un răsărit în care m-am născut şi mă voi naşte curând, şi să caute prin sertăraşe aerul de îndrăgostită şi fluturaşii din stomac, să râd copilăreşte rostind primul cuvânt: el!...

Azi nu vorbesc despre iubire, doar strâng răsăritul, inima şi cuvântul să le pun la picioarele lui, celui pe care-l respect.

…şi niciodată nu o voi vorbi-o, doar prin el trăi - o-voi până la moarte…E un început…

no title

dacă aş fi stea

aş sta aşa întreagă şi strălucitoare

şi ţi-aş învălui noaptea

până-n răsăritul

apusului ce-l

înghiţi

cu toată întinderea-ţi.

Intrebări

Eu: Ştii ce m-a durut

azi-noapte?

Că-mi poţi trece prin minte

Şi că tot pustiul meu

Îl vei putea întoarce împotriva-ţi!

Răspuns: 

Îmi intră dorul

tău prin piele

până la măduva plină

 de meduzele microscopice

când simt

acostarea scoicilor

insuflându-mi  nemurire

că vei deveni perlă…