Ceasul bate momente de singurătate, e
acel timp înghemuit într-un colţ de suflet acordând urmele adânci ale
pierderii. Biata mea inimă! Biata mea gândire! Ce paradox? Moarte paradoxului!
Onoare iraţionalului! Nimic nu mi-e la îndemână ca tulburarea nonsensului şi
nemărturisitei dizolvări de sens. M-am aşezat pe nisipul rece şi aşteptam
valurile să-mi vorbească despre mine. Ce absurd! Să te întorci într-un
început?! Nimic n-am trăit cu intensitate, decât durerea pierderii
„personalizată” şi cu „luciditate” îi aduc un omagiu.
Eu: - Deci, valurilor, vorbiţi de ceea
ce nu există cu adevărat!...De mine! Vreau să-mi aduc un ultim omagiu!
Primul val: - Am să încep cu trăirile…
Eu: - De ce nu cu trupul?!...
Primul val: - Care?...
Trăirile…regretul trecutului, distrugerea prezentului, actualitatea viitorului.
Eu: - Asta ştiam…Decor de Triadă (
Prezent, Trecut,Viitor)…Mediocră filosofie ai!...
Al doilea val:- Aş îndrăzni să continui…
Emoţia iubirii, lectura săruturilor tandre, parfumul tău, trăirile
uitărilor…regretul….
Eu: - Ştiu…trecutului…distrugerea
Triadei…Maidan de transparenţe dominate de NEPUTINŢĂ.
Al treilea val : - Mai sunt şi eu… Am
să mă întorc în tine. Credinţa ţi-a îndulcit viaţa, ţi s-a rătăcit în piept şi
te-a dat Timpului.
Eu: - Sunt deja Timp?
Al treilea val: - Nu încă!... Eşti
melancolie egoistă, rezonanţă de cuvinte nerostite, cuget, adâncimea
misterioasă a fundului mării, eternitatea pe verticală…eşti al patrulea val…
Noi ne-am retras pe rând, într-o
ordine ireductibilă, în timp violent al furtunii…te lăsăm pe tine să-ţi pui
întrebări.
Eu:- Nu ştiu să pun întrebări,ştiu
doar să dau răspunsuri.
Al treilea val: - Aş! Vei fi surpriză, iar lumea te va şti în toate limbile, le vei traduce
necesitatea lui „- infinit”, ai experienţă.
Al patrulea val( Eu): - Mă scurg pe
nisip unduindu-mi nedumerirea voi pândi la mal îngândurarea unui LUI, sau
unei EI, să se privească în mine ca-ntr-o oglindă…şi…să le spulber gândurile,
vidul lăuntric, nedeterminarea infinită, şi să-mi întoarcă spatele…
Fiţi laşi! Salvaţi-vă! Rămân eu…flux
şi reflux…spălând răul: pe mine!...
E mai greu când marea (vieţii) e liniştită, când niciun val nu bate ţărmul şi niciun glas nu sparge liniştea pustiei. Tăcerea şi ne-răspunsurile pot aduce dureri mai mari decât aduc întrebările şi zarva lumii. Şi ar mai fi ceva, adică să pun şi eu o întrebare, două, trei, că de-o vreme tot dau răspunsuri: de unde pleacă primul val, spre care ţărm din jurul mării, şi de unde ştie când trebuie să se rostogolească liniştit, supus, spre picioarele gânditorilor ce păşesc pe câte-o plajă scăldată-n raze aurii şi ape negre deopotrivă?
RăspundețiȘtergereSă-l întrebăm?!...Valul mângâie si spală sufletul, mai rămâne însă o dâră ce se usucă în amintire. A ştiut mereu să se uite pe sine, şi acum e trist că va uita de...tot!
RăspundețiȘtergereNu există uitare de sine, aşa cum nici uitare "de tot" nu există. Uitarea e doar starea ce permite oamenilor să meargă mai departe, e oblonul ce se trage peste ferestrele trecutului în aşa fel încât cămările cu amintiri să nu fie deschise de oricine, oricum, oricând, ci doar atunci când uneori, între fluxuri şi refluxuri, marea se tulbură atât de mult încât apele cele de dedesubt vin să primeacă lumina direct de la soare.
RăspundețiȘtergereUna,doua...mi-am facut azi rezervare. :D
RăspundețiȘtergereFerice de tine, eu mă bronzez la cosit iarbă şi la vopsit de garduri. :))) Sper că nu-s invidiat şi pentru asta. :P
RăspundețiȘtergere