CONTUR DE RĂSĂRIT

Astăzi nu mai vorbesc despre iubire.

Am la îndemână cuvintele, răsăritul de soare şi o inimă. Nu prea ştiu ce să fac cu ele, să mă joc nu îmi permit. M-am născut la răsărit de soare şi-am plâns de bucuria zilei de april. Iubesc acest răsărit, pe care-l aştept cu orhidee albă în mână, nimic sofisticat, doar eu şi el. Mi-aşez inimă în acest buchet şi-o las să-mi vorbească despre bunătate şi primul fior. Doar ea ştie fără de mine să-mi aşeze degetul pe rana prăpastiei dintre nopţile de teamă şi retina zilei care m-a ocolit dintr-o uitătură. Atâta mi-e dragă!... mi-adună toate neliniştile în cafeaua calm – pământeană şi mi le soarbe până la zaţ, că-mi creionează în fericire puţina culoare care mi-a rămas, şi-mi bate puternic frigul sanguin până la lacrimi.

În tot acest răsărit în care doar o inimă ştie cine sunt şi ce simt, iau cuvinte să le pot da sensuri cu inima şi credinţa cu naşterea.

Dar atunci albul orhideelor se îmbină cu albul cuvintelor în tot şi-n toate.

Albul cuvintelor cu inima? De ce alb?

Desigur, mi-am abandonat inima într-un buchet de orhidee deja uscat şi-nsângerat,dar…pulsează. E timpul să mi-o pun la piept, să bată un răsărit în care m-am născut şi mă voi naşte curând, şi să caute prin sertăraşe aerul de îndrăgostită şi fluturaşii din stomac, să râd copilăreşte rostind primul cuvânt: el!...

Azi nu vorbesc despre iubire, doar strâng răsăritul, inima şi cuvântul să le pun la picioarele lui, celui pe care-l respect.

…şi niciodată nu o voi vorbi-o, doar prin el trăi - o-voi până la moarte…E un început…