(Din umbra visului pierdut, mi-am adunat iubirea în copilul nenăscut.)
Credinţa în iubire stă în amurgul răscolit de adieri de speranţă. Am trăit adesea cu setea buzelor lui, şi-acum răstignesc păcătosu-mi suflet să-l ştiu fericit.
Mângâieri nu am, doar răsfoiesc pe cele trecute, şi aşa uimită, pictez însingurate amintiri în albastru…. Alte culori nu am…doar nuanţe de stele în forma unei rugăciuni.
E rugăciunea profanatoare cu chipul meu, în tot atâtea clipe de umbră de cer…Există şi un retuş …o plecăciune târând genunchii în urma paşilor prezentului lui imperfect şi viitorului meu flămând de moarte… De ce, Doamne, mi-e sete de buzele cerului tău, când noaptea este mireasmă dulce de lacrima dragostei în doi?
EL:„ Sunt lacrimile copilului tău!”
