DECOR AUTUMNAL

Toamnă…inocentă iluzie de paloare veselă…

Mi-e sufletul flămând de tăcerea autumnală,pentru că într-un fel sau altul , cuvântul toamnă înseamnă tăcere, suflete triste, frunze ruginii, tablou perfect ce semnalează cromatic ruina timpului…
Păşesc prin parcul mohorât de deznădejde, şi ca niciodată picăturile de ploaie se preling reci, obsedant de usturătoare, dar dulci! Oare îşi lasă urmele norii? Iubesc norii. Îi privesc încântată, pentru ca sunt pufoşi, nu foşnesc a uscătură, şi-mi afund piciorul în paloarea culorii lor aproape transparente….
Dar de unde ştiu?...Doar din vis, evident. Ce vise pufoase am?...
Frumoasă, totuşi, toamna aceasta?!...Băncile pe lângă care trec sunt cutremurate de tuse, şi sentimental, sunt cătrănite…Mă privesc scrijelite de îndrăgostiţii care şi-au lăsat patima şi dorul în săgeţi ce străpung inimile. Să le fie dor de prăpastia în care iubirea lor s-a prăvălit neaşteptat?....Efemeritate….
Totul răsună acum a căutare în veri trecute, hotare mute dintre anotimpuri, şi nopţi dulci de senine veşti şi clipocit de lac adânc.
Le las…sunt umede, prea decolorate, pline de frunze, ce-şi odihnesc mâhnirea şi uimirea trecerii ireversibile…Nu vreau să mă aşez, eu mă bucur de răcoarea toamnei, şi de mângâierea vântului.
Sunt invitată la sărbătoarea autumnală…e aici în parc….
Stare de dualitate: toamna se logodeşte cu vântul, se iubesc, le picură la nunta princiară mărgăritari de ploaie, iar lăcrămioarele sunt buchetul strâns în mână de preafericita mireasă.
Incântătoare!... Exact cum mi-am imaginat-o…îndrăgostită.
Vântul…se grăbeşte vijelios s-ajungă la spectacolul vieţii lui…Işi ştie rolul, l-a învăţat pe de rost,mai uită câte o replică, când potolit, se resemnează, şi aduce replici noi…Nici o adiere nu seamănă cu cealaltă: una are iz de dragoste sublimă, alta este de vijelios amar, sau, se poate identifica cu o altă personalitate…cea de decembrie rece…Aici rolul i s-a terminat…altă piesă, alt décor…tensiune interioară,rol decisiv…
Dar, e încântător de frumos! E prinţ, şi oricărui prinţ îi stă bine cu frac…şi el e prinţ, e fascinant, l-am simţit,a trecut pe lângă mine, mi-a spus şoptit…: „- Ai crescut!....”
Mi-a adiat sufletul mut şi i-am căutat toate cuvintele în fântâna inimii, unde simt cum sângele-mi curge cald, şi uimit de senzaţia ce mi-o lasă încântătorul lor legământ…
Păsările strigă ca-ntr-o corolă de sunete că suntem invitaţii lor, chiar şi eu am invitaţia în mână…petale de crizanteme pe care le-am strâns inconştient, şi s-au transformat în parfumul – legământ, pe care îl ofer tuturor…Sunt domnişoara de onoare, care păşeşte pe covorul vopsit de un soare lin, mirosind a crizanteme, regăsindu-se cu acest drag anotimp şi logodnicul ei, dar şi cu picurii rătăciţi în zarea spre care eu privesc adesea…
Parcul deja e plin…orchestra începe melodia graţioasă…valsul cu voaluri albe nu-ntristează….tinerii valsează un vis curat de toamnă.
Grozav spectacol şi atât de plin senin, cât de frumos e la început de toamnă!...
Eu, spectatorul graţios, veselă, frumoasă, onorată domnişoară.