FĂRÂME DE GÂNDURI

Strivesc în praf de culoare literele sărutului tău şi-l risipesc în pustiul plajei până ce nasc altă dragoste dezlegată de adânci fiori.
De-acolo mă ridic trup de sensuri şi blajine mângâieri, şi cerşesc nisipu-i tăcut să-l simt între degetele de la picioare, apoi să mă aplec şi-n mână să-l cuprind...să-i miros fiecare particulă de nestatornicie...pe el, ... el tot.
Ce chip misterios se naşte în mintea mea ?...Nu ştiu…
Dar, nu trebuie să sufere fără de palida frunte, fără de suferinţa tremurului buzelor moi, fără de ochii clipiţi în strălucire de fericire...fără de...nimic.
...Sau poate gândul desluşeşte...parfum de poveste în cuvinte de culoarea anotimpurilor in doi sub o umbră fărâmiţată în tăcere pentru veşnicie?...
Nu vom afla vreodată de ce atât de puţin, de ce atât „de-ajuns”, de ce nisipul nu e adus de mare, şi de ce abia născocim cuvinte dintr-un înfiorător "... a fost?",sau "...va fi fost?"
Sau poate ştim deja?!....Sau?!…Şi totuşi, ambiguu…

PLUTIRI DE...PIATRA

Între şi mine şi tine
o distanţă de-un suflet.
Între tine şi infinit
transparenţele sentimentelor noastre.
Intre infinit şi plus infinit,
Pâlpâire de secunde.
Între secunda de nimic,
şi... ei...Raiul.
O prea plutire de neînmiresmat liliac
In care tu eşti inflorescenţă de patru,
Şi eu nemuritoare floare de piatră.

Dacă tu vei porni cumva într-un alt larg, eu voi fi nimfă pe ţărmul aşteptării.

Albatroşii îşi mai desfac aripile pe coamele furtunii, scormonind cutia de scrisori a mărilor...Îşi lasă gesturile în plicurile albastre ale vapoarelor!

Ce folos că întristarea apleacă salcia ochiului, când plânsul fiinţei iubite zâmbeşte pe buzele de aer ale suferinţei?

Un miracol răcoreşte aripa auzului, şi-abia acoperă umărul pomeţilor cu oboseala cascadei de întrebări.

Versurile încremenesc în sânul nopţii ca stalactitele în peşterile ochiului Doar numele meu, dispărut, se mai înalţă pe colonadele florilor .

Leagă în jurul inimii o lume mirosind a parfum de lilium şi nu-mi irosi minutele când înflorirea va fi apocalips perpetuu de petale!

TANGOUL IN DOI

Orele se scurg şi aşteptarea devine apăsătoare…nimic concret,doar trecători, simpli, grăbiţi, şterşi.

Aşezată pe o bancă, îi priveam uimită cum păşesc nesiguri înspre ceva, …oriunde şi nicăieri…Doamne, ce inconştienţă să nu-şi amintească de finala „Tangoului în doi”!

Şi s-au înscris de când s-au născut!...Au certificat „in presentia” , finalul îl vor face pe marea scenă din spatele meu…Decorurile sunt pregătite, m-am gândit demult la ele…stofe grele-cortina, panourile - orizonturi în declin, fondul sonor-tangoul…

Să nu fi învăţat paşii?...Evident nici eu nu-i ştiu, am schimbat partenerul, şi-am luat-o de la capăt…dar nu am ajuns la sfârşit. Începeam alţi paşi, îi notam, ştergeam cu câte o lacrimă de soare greşelile păşite neintenţionat…dar nu găseam deznodământul apoteotic.

Dansul este extrem de dificil fără coregraf…al meu a murit demult, şi am învăţat singură, am muncit din greu…dar …singură…Priveam în oglindă…eram eu, aceeaşi de ani, doar eu….reflectată de ani şi ani…De două ori a apărut câte o umbră, nu s-a conturat, probabil lumina a fost difuză, dar …a apărut.

Dar o umbră nu poate păşi sigur, e doar o umbră, aşa a vrut să fie…Cum să dansezi cu o umbră?...

Acum aştept concurenţii….cei care sunt înscrişi pe afiş…MAREA FINALĂ…TANGOUL NEMURIRII IN DOI….Deja încep să vină… „ele” sunt graţioase, feminine şi…îndrăgostite de …”ei”…Şi pe „ei” îi văd …îndrăgostiţi, nu sunt…umbre!…

Zâmbesc atât de fericită, că spectacolul se va ţine…mă temeam…

Sunt concurentul numărul 1…şi …doar eu…Am învăţat şi paşii „umbrei”…ştiam că voi avea un final „din umbră”.

Toţi sunt pregătiţi, dar eu sunt prima…noi suntem primii. Mă ridic, e deja timpul!

- Dansezi?....Sunt eu…iubirea mea! Păşeşte într-un final tangou al nemuririi tale…Eu te voi însoţi, nu am învăţat încă paşii.

TEMPLUL FEMINITATII

Îl plouase până la piele, dar nu se putea desprinde din faţa casei ei…O lumină pâlpâia difuză, şi umbre se mişcau prin dreptul geamului, trăgând agitat draperia, şi uitându-se curios pe stradă.
Nu putea fi văzut, se ascundea după castanul sub care adesea se sărutau, şi-i lua mâinile între ale lui, ducându-i-le îndrăgostit la obraji. Erau atât de fine şi miroseau a lăcrămioare.
Era liniştea pe care şi-o dorea…simplitatea gesturilor, iubirea lăuntrică, fragilitate, viaţa conştientă.
- De ce râzi Lilium?...
- Sunt fericită…
Apoi o trăgea spre el şi o îmbrăţişa, îi săruta creştetul capului, mângâindu-i părul. De câteva zile aveam în minte o floare ieşită pe întinderea aşteptării ce-mi rostea primăvara. Înflorirea mea i-a adus lumină în priviri…ea plângea cu petalele cristale ce-i catifelau obrazul palid…Ascundea durere, un templu de amărăciune, la care el avea să se închine doar mai târziu.
- Cred că m-am îndrăgostit…
Îi acoperea cu mâna fină gura, nu dorea să audă nimic din ceea ce avea să regrete mai târziu, era tânăr, şi trebuia să aibă primăvara în care să-şi aştearnă pasiuni noi. Era bolnavă, ştia asta doar ea şi tatăl ei, care-o crescuse frumos, după moartea mamei.
Întunericul îi acoperea ochii ascunzându-i drumul spre viaţa pe care şi-o dorea…Ţipătul durerii nu trezea trupul, nu răspundea decât ecoul nestrigăt…Cum ar fi putut să-i spună, când era atât de fericit!...Dar deja se îndrăgostise…clipea nervos, sufletul i se ridică deasupra gândului, aproape că leşină, până ce-l auzi:
- Te aştept în fiecare zi cu aceeaşi emoţie. Eşti echilibrul, calea ce-mi străbate atâtea încercări neplăcute, atâtea şi-atâtea renunţări. Dacă eşti aici, ia-mă în pierderile gândului tău, şi bucură-te de mine ca de-o clipă de veşnicie…ia-mă, umple-ţi palmele şi soarbe licoarea uitării de sine…adormi cu mine, şi trezeşte-te ca să mă descoperi. Vreau să fiu cu tine, mereu lângă tine, până când mâna-destin va dezvălui misterul ultimei căutări…voi fi timpul însuşi… Mă asculţi?...
Simona nu mai asculta demult, trupul inert aburea în mirosul morţii…Era pierdut…Purtată în braţe, împinse cu piciorul uşa unde locuia şi strigă cu toată puterea să vină cineva…Încăperea unde fusese condus era atât de rece şi neprimitoare, iar tatăl privea neputincios. Trupul lui bolnav zăcea aproape inert într-un scaun cu rotile, şi nu putu să scoată două vorbe. Doar mătuşa ei îi arătă patul unde o aşeză cu grijă, şi fugi după un doctor…
Picuri reci de gheaţă i se prăvăleau pe obrajii deja îngheţaţi…privirea îi era spre geamul aburit unde ştia că era ea…Crinul! Îşi cuprinse faţa cu palmele şi urlă…O ultimă strigare de neputinţă.
Lumina abia pâlpâia, era lumina lumânării, lumina tăcerii vinovate…lumina tăcerii veşnice…
Ghemuit, sprijinit de tulpina castanului, privi spre cer. Ploaia se oprise, dar frigul te cuprindea până la oase. Nu putu să plângă, doar o siluetă:
- Ai aici în palme ecoul timpului însuşi, misterul unei noi căutări…
Se îndepărtă… nu putu s-o strige, îşi privi mâna neputincioasă cum o căuta, dar mâna nu dorea s-o strige, şi o aşeză lângă trup, o va face vinovată că nu a păstrat parfumul florii de crin…Atât de aproape e primăvara în noiembrie!...

DECOR AUTUMNAL

Toamnă…inocentă iluzie de paloare veselă…

Mi-e sufletul flămând de tăcerea autumnală,pentru că într-un fel sau altul , cuvântul toamnă înseamnă tăcere, suflete triste, frunze ruginii, tablou perfect ce semnalează cromatic ruina timpului…
Păşesc prin parcul mohorât de deznădejde, şi ca niciodată picăturile de ploaie se preling reci, obsedant de usturătoare, dar dulci! Oare îşi lasă urmele norii? Iubesc norii. Îi privesc încântată, pentru ca sunt pufoşi, nu foşnesc a uscătură, şi-mi afund piciorul în paloarea culorii lor aproape transparente….
Dar de unde ştiu?...Doar din vis, evident. Ce vise pufoase am?...
Frumoasă, totuşi, toamna aceasta?!...Băncile pe lângă care trec sunt cutremurate de tuse, şi sentimental, sunt cătrănite…Mă privesc scrijelite de îndrăgostiţii care şi-au lăsat patima şi dorul în săgeţi ce străpung inimile. Să le fie dor de prăpastia în care iubirea lor s-a prăvălit neaşteptat?....Efemeritate….
Totul răsună acum a căutare în veri trecute, hotare mute dintre anotimpuri, şi nopţi dulci de senine veşti şi clipocit de lac adânc.
Le las…sunt umede, prea decolorate, pline de frunze, ce-şi odihnesc mâhnirea şi uimirea trecerii ireversibile…Nu vreau să mă aşez, eu mă bucur de răcoarea toamnei, şi de mângâierea vântului.
Sunt invitată la sărbătoarea autumnală…e aici în parc….
Stare de dualitate: toamna se logodeşte cu vântul, se iubesc, le picură la nunta princiară mărgăritari de ploaie, iar lăcrămioarele sunt buchetul strâns în mână de preafericita mireasă.
Incântătoare!... Exact cum mi-am imaginat-o…îndrăgostită.
Vântul…se grăbeşte vijelios s-ajungă la spectacolul vieţii lui…Işi ştie rolul, l-a învăţat pe de rost,mai uită câte o replică, când potolit, se resemnează, şi aduce replici noi…Nici o adiere nu seamănă cu cealaltă: una are iz de dragoste sublimă, alta este de vijelios amar, sau, se poate identifica cu o altă personalitate…cea de decembrie rece…Aici rolul i s-a terminat…altă piesă, alt décor…tensiune interioară,rol decisiv…
Dar, e încântător de frumos! E prinţ, şi oricărui prinţ îi stă bine cu frac…şi el e prinţ, e fascinant, l-am simţit,a trecut pe lângă mine, mi-a spus şoptit…: „- Ai crescut!....”
Mi-a adiat sufletul mut şi i-am căutat toate cuvintele în fântâna inimii, unde simt cum sângele-mi curge cald, şi uimit de senzaţia ce mi-o lasă încântătorul lor legământ…
Păsările strigă ca-ntr-o corolă de sunete că suntem invitaţii lor, chiar şi eu am invitaţia în mână…petale de crizanteme pe care le-am strâns inconştient, şi s-au transformat în parfumul – legământ, pe care îl ofer tuturor…Sunt domnişoara de onoare, care păşeşte pe covorul vopsit de un soare lin, mirosind a crizanteme, regăsindu-se cu acest drag anotimp şi logodnicul ei, dar şi cu picurii rătăciţi în zarea spre care eu privesc adesea…
Parcul deja e plin…orchestra începe melodia graţioasă…valsul cu voaluri albe nu-ntristează….tinerii valsează un vis curat de toamnă.
Grozav spectacol şi atât de plin senin, cât de frumos e la început de toamnă!...
Eu, spectatorul graţios, veselă, frumoasă, onorată domnişoară.

ASTEPTARE

Voi încerca să te pătrund cu sufletul, iar până atunci, în aşteptarea unei picături de apă, voi fi fost doar găndul plin de jarul rumorilor neştiute. Intotdeauna-ţi voi însoţi dimineţile pline de soare...
Viaţa nostra se asterne nesfarsita, neschimbătoare la miezul nopţii.
Ea trebuie, din necesitate, să fie întotdeauna la miezul nopţii pentru noi.
Deci, cum a fost posibil ca soarele sa strălucească, doar in miezul nopţii mele? Sa-ti fi uitat radacinile in nepasare?

CELESTE MAGNOLII

Celeste magnolii

Sunt cea din urmă vină-nchipuită,

Sunt ieri,un mâine, ori prezent,

Abia mai simt - ntrebările obscure,

Şi-arunc răspunsuri oricând şi nicăieri.

Rămân o urmă-nchipuită,

Un timp murind în viaţa orişicui,

O Shama de mărturii celeste,

Doar pasiunea magnoliilor târzii...

Să nu îmi cazi în braţele - obosite…

Suspină-mi dorul, dragul meu, iubit!

Că suntem doi în universul minţii:

Cu tine, …tu …şi lângă tine, doar un vis!