21 mai – MAREA NEAGRĂ

Ceasul bate momente de singurătate, e acel timp înghemuit într-un colţ de suflet acordând urmele adânci ale pierderii. Biata mea inimă! Biata mea gândire! Ce paradox? Moarte paradoxului! Onoare iraţionalului! Nimic nu mi-e la îndemână ca tulburarea nonsensului şi nemărturisitei dizolvări de sens. M-am aşezat pe nisipul rece şi aşteptam valurile să-mi vorbească despre mine. Ce absurd! Să te întorci într-un început?! Nimic n-am trăit cu intensitate, decât durerea pierderii „personalizată” şi cu „luciditate” îi aduc un omagiu.

Eu: - Deci, valurilor, vorbiţi de ceea ce nu există cu adevărat!...De mine! Vreau să-mi aduc un ultim omagiu!

Primul val: - Am să încep cu trăirile…

Eu: - De ce nu cu trupul?!...

Primul val: - Care?... Trăirile…regretul trecutului, distrugerea prezentului, actualitatea viitorului.

Eu: - Asta ştiam…Decor de Triadă ( Prezent, Trecut,Viitor)…Mediocră filosofie ai!...

Al doilea val:- Aş îndrăzni să continui… Emoţia iubirii, lectura săruturilor tandre, parfumul tău, trăirile uitărilor…regretul….

Eu: - Ştiu…trecutului…distrugerea Triadei…Maidan de transparenţe dominate de NEPUTINŢĂ.

Al treilea val : - Mai sunt şi eu… Am să mă întorc în tine. Credinţa ţi-a îndulcit viaţa, ţi s-a rătăcit în piept şi te-a dat Timpului.

Eu: - Sunt deja Timp?

Al treilea val: - Nu încă!... Eşti melancolie egoistă, rezonanţă de cuvinte nerostite, cuget, adâncimea misterioasă a fundului mării, eternitatea pe verticală…eşti al patrulea val…

Noi ne-am retras pe rând, într-o ordine ireductibilă, în timp violent al furtunii…te lăsăm pe tine să-ţi pui întrebări.

Eu:- Nu ştiu să pun întrebări,ştiu doar să dau răspunsuri.

Al treilea val: - Aş! Vei fi surpriză, iar lumea te va şti în toate limbile, le vei traduce necesitatea lui „- infinit”, ai experienţă.

Al patrulea val( Eu): - Mă scurg pe nisip unduindu-mi nedumerirea voi pândi la mal îngândurarea unui LUI, sau unei EI, să se privească în mine ca-ntr-o oglindă…şi…să le spulber gândurile, vidul lăuntric, nedeterminarea infinită, şi să-mi întoarcă spatele…

Fiţi laşi! Salvaţi-vă! Rămân eu…flux şi reflux…spălând răul: pe mine!...

CONTUR DE RĂSĂRIT

Astăzi nu mai vorbesc despre iubire.

Am la îndemână cuvintele, răsăritul de soare şi o inimă. Nu prea ştiu ce să fac cu ele, să mă joc nu îmi permit. M-am născut la răsărit de soare şi-am plâns de bucuria zilei de april. Iubesc acest răsărit, pe care-l aştept cu orhidee albă în mână, nimic sofisticat, doar eu şi el. Mi-aşez inimă în acest buchet şi-o las să-mi vorbească despre bunătate şi primul fior. Doar ea ştie fără de mine să-mi aşeze degetul pe rana prăpastiei dintre nopţile de teamă şi retina zilei care m-a ocolit dintr-o uitătură. Atâta mi-e dragă!... mi-adună toate neliniştile în cafeaua calm – pământeană şi mi le soarbe până la zaţ, că-mi creionează în fericire puţina culoare care mi-a rămas, şi-mi bate puternic frigul sanguin până la lacrimi.

În tot acest răsărit în care doar o inimă ştie cine sunt şi ce simt, iau cuvinte să le pot da sensuri cu inima şi credinţa cu naşterea.

Dar atunci albul orhideelor se îmbină cu albul cuvintelor în tot şi-n toate.

Albul cuvintelor cu inima? De ce alb?

Desigur, mi-am abandonat inima într-un buchet de orhidee deja uscat şi-nsângerat,dar…pulsează. E timpul să mi-o pun la piept, să bată un răsărit în care m-am născut şi mă voi naşte curând, şi să caute prin sertăraşe aerul de îndrăgostită şi fluturaşii din stomac, să râd copilăreşte rostind primul cuvânt: el!...

Azi nu vorbesc despre iubire, doar strâng răsăritul, inima şi cuvântul să le pun la picioarele lui, celui pe care-l respect.

…şi niciodată nu o voi vorbi-o, doar prin el trăi - o-voi până la moarte…E un început…

no title

dacă aş fi stea

aş sta aşa întreagă şi strălucitoare

şi ţi-aş învălui noaptea

până-n răsăritul

apusului ce-l

înghiţi

cu toată întinderea-ţi.