m-am căutat în noaptea oarbă
când nu m-am regăsit destin în
stele
păşeam bâjbâind într-o viaţă
moartă
şi nu-ncăpeam de grele mângâieri serene
m-am resemnat cu - orbirea sacră
am atins aripile îngerilor din
senin
uşor m-am înălţat până ce-naltul
l-am învăţat, în timp, să-ngroape
îmi luminează ochii de iubirea
stelei ce-a murit demult în noi
şi nu ştiu, soarele mi-arată
norul
pe care-adorm când rănile nu dor
Unde eşti zâmbet, de ce nu-mi
eşti pe obraz?
Nu toate zâmbetele răsar pe obraz, multe din ele luminează răsăriturile încă nenăscute, dospesc lumina interioară de care, de multe ori, nu purtătorul se bucură, ci ceilalţi, cei ce stau în întuneric.
RăspundețiȘtergereAştept zâmbet.
RăspundețiȘtergereNu astepta zambetele...Lasa-le pe ele sa te astepte sa te trezesti la inceputul fiecarei zile a vietii tale. Ridica-ti fruntea catre stele si zambeste-le caci de la ele ai venit si te vei intoarce intr-o zi la ele. Lasa-le sa cante prin tine pentru ceilalti. Ramai vioara Universului si nu clopotul lui. Si astfel asteptarea ta va lua sfarsit...
ȘtergereMica publicitate. Donez zambet folosit dar inca in stare de functionare. Usor crapat pe la colturi, rezistent la apa sarata si frig. Se incarca cu apa de mare, un pic de nisip si cateva vise sau rasarituri(de luna sau soare sau orice alt corp ceresc). La nevoie se pot folosi si amintiri dar numai cele ale posesorului.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere