absenţă

Marele absent...

între rămânere şi plecare

foarte aproape de continuitate

foarte aici de acolo.

Rămâi absent ...

Eu....aici...

Tu....acolo...

Oriunde   aici   şi    acolo

Oricum absenţi

şi

NOAPTE.

Vremea dovlecilor

         Zăpadă şi 7,30. Dimineaţă monotonă şi friguroasă, fragment de cotidian sublim,de altfel, în care doar cafeaua aburindă mai dispune plăcerea că e duminică. Geamul tremură prin geana tristă că e frig, dar şi că mă vede nedumerită şi zâmbitoare. Zâmbesc şi că e monoton, şi că e sublim, şi că vorbesc cu măşti, dar şi cu „ceva” oameni, şi că e soare, şi că e nor, şi că e orice. Doar ceva în mine spune că nu e bine nimic, că ceva nu funcţionează cu căldură şi de aceea azi e frig.

        Iau un algocalmin, dantura nu mă lasă, că ceva nu merge bine, primesc un telefon…o mămică, o ştiu om şi mi-e dragă, o simt soră şi prietenă, dar nu i-am zis…Ascult, vorbesc, parcă asta mi se întâmplă a doua oară, sau nu ştiu, dar sigur cuvintele acestea le-am repetat în timp, poate altei mămici, deci istoria se repetă şi oamenii sunt aceeaşi, sunt determinaţi de … avataruri.

      O îmbrăţişez cu încurajări şi clar vreau s-o şi revăd, şi închid.

       Din nou eu, cu mine şi neînţeles.

       Ies. Afară deloc plăcut, umezeală ce pătrunde-n oase, şi-mi curăţ tacticos maşina de zăpadă.

       Nu a venit iarna, e doar o părere scuturată din cer, şi el ştie asta, mi-a făcut cu ochiul. Nu sunt pregătită să frec mâinile şi să le încălzesc între mâinile făcute căuş, şi nici să stau la gura sobei, mai vreau să statornicesc printre oameni, tomnatici, ce se ascund după măşti. Daca-i prinde frigul cu ele, riscă să fie cei mai „agreabili” chiar şi de Halloween, şi cine le mai dă premiul dovleacul de aur?

     Şi-aşa mă întorc de unde am plecat: zi monotonă, fragment de cotidian, şi eu cu ei, ei cu mine,vremea cu noi, şi încă toamnă, zic eu, când vreau să fac plăcinta din dovleacul de aur.

    Cine mi-l dă?

Tremur de lacrimi....azi.

Tremuram in ceata monocroma care-mi estompeaza claritatea privilor…spre nicaieri… Tremura impreuna cu mine. Nefiresc pentru glacialitatea caldurii cu care ma-nvaluie. O intreb despre asta si ma lamureste. Mi-a adus in dar…tremurul tau… Imi sopteste ca esti „mai calda decat gustul sarutului lui Apollo cu corola inspumat de galbena a florii-soarelui.” Ii raspund ca stiu asta si-ti trimit sarutari mai gustoase. Mi-a promis ca-ti face halamida din sarutarile mele dar ca nu e de-ajuns. Stiu asta. N-a vrut sa ma lamureasca daca gestul delicat cu care tii intre degetul mare si aratator, o suvita rebela ca si visele-ti, pe care o aduci suav catre coltul gurii, in stanga, sa-ti viziteze buza de jos proaspat muscata, este al tau. Luna imi recita din lumina-i. Am intrerupt-o si am intrebat-o de tine. S-a suparat pentru intrerupere si mi-a soptit ca esti mai suava ca parfumul stropilor de roua care saruta petalele vantului. Stiam asta si i-am marturisit ca-mi pare rau ca nu pot sa te alint la fel de gingas. Mi-a promis ca-mi culege toate alinturile, si cu ele iti va colora cararile catre dimineata cu albastru turcoaz. N-a vrut sa-mi spuna daca iti intinzi usor cu aratatorul o suvita delicata ca sufletu-ti peste fruntea-ti ingindurata si peste nasuc ca sa-ti imparti chipul in doua. De asta meriti sa fii imbratisata….mult!...

Priveam cum ploaia se cearta cu caldaramul. Am vrut sa intervin dar m-a repezit. Nu mi-a pasat de lichiditatea irascibilitatii ei. Asa ca mi-a soptit ca-ti va anina in pletele-ti asteptande, toate perlele ei, ca sa fii mai frumoasa ca stralucirea sidefului sarutat de zbaterile aripilor pescarusilor. Mi-a mai marturisit ca, uneori…esti mai furtunoasa decat galopul stropilor ei peste caldaram. Stiam asta. Mi-a promis ca te va pieptana cu toate sarutarile mele pana ce gandurile-ti vor deveni pufos de albe ca…vata de zahar. Nu a pomenit nimic despre suvita rebela ca si fiinta-ti, pe care o intinzi usor cu varful degetelor mainii drepte, spre decolteu-ti in care se simt, in stanga-ti,…tresaririle de asteptare a…imbratisarilor

Un alt inceput

A fost odată un timp de început, azi a luat sfârşit…Azi e tot el, puţin aburit, uşor ploios şi cuminte.

E un timp melancolic, pitit după o amintire în culorile toamnei, îl recunosc că şi lui i-am fost mamă.

Ieri i-am şoptit „somn dulce”…azi nu mai ştiu, deşi aş fi vrut, dar mâine sigur voi vrea să-l revăd în culorile altei toamne, doar eu să-i fiu mamă de împrumut.

Da, mă gândesc la acest început…un început din timpul maturităţii mele, şi –l bănuiesc temător,  timid, dar mă va întâlni, eu cu surâs stins, pentru că l-am învăţat în toate timpurile mele….e acelaşi, doar eu mai aproape de o altă maturitate. Începutule, vrei să fii copilul maturităţii mele?

Povestea unui prichindel

Daca doriti sa fiti personajele propriei povesti, este de ajuns sa-mi spuneti!

PARTEA I

De peste mări, de peste ţări,

Din lumea pământească,

Şi din ţara creştinească,

A trecut pe mii cărări,

Trecând şi vreo şapte  zări,

Tudor, micul nostru prinţ,

Că mămica-i povesti,

Că-ntr-un palat slăvit,

Zice-se, se-ascunde-n tihnă,

De trei nopţi, şi de trei zile,

Un bătrân, privire trează,

„Ce-nveleşte” în poveste,

Câte-un prichindel vestit,

Să dezlege şi să ţeasă,

Dulcile-i năzdrăvănii.

Şi-şi purta el paşii ţanţoş,

Pe cărări de sub castani,

Unde nu ţi-i dat să-ngădui

Adieri de vânt dulceag.

Iaca, istovit flăcăul,

Cu zulufi bătuţi de vânt,

Se-aşează la umbra unui

Scorburos castan bătrân.

Doar o şoaptă, o păsărică,

Vesel cântă ea măiastră,

Melodia unui băiat Hensel,

Şi-a lui surioară Gretel.

- Frumoasă pasăre măiastră,

Ce cânţi tu pe îndelete,

Ei sunt prieteni mie,

Ieri s-au rătăcit în noapte,

Culegând fragi, ciupercuţe,

Pe cărarea dinspre munte.

- Tu eşti Tudor cel vestit,

Şi venit-ai cale lungă,

Să cauţi pe ăşti prichindei?

Măi, băiete frumuşel,

Urcă-aicea lângă mine,

O lumină din căsuţă,

Să ţi-o-arăt de-aici de sus.

Tudor voinic cum îl ştim,

Numa’ urcă pe crenguţă,

Mai,mai să cadă-n năsuc.

- Uite, Tudor, priveşte-n vale,

O căsuţă dulce tare,

Unde Hensel şi cu Gretel,

Stau păziţi de un motan.

- Ia te uită! Este Ginx, motan poznaş,

Aşa ne fusese vorba?

Cum îi place lui să „mânce”,

Biscuiţi şi dulcea turtă?

- Ei, săracul! Iaca poznă!

Parcă ieri era în treacăt,

Căutând  ăşti doi copii.

Cotoroanţa din pădure,

L-a prins şi pe el săracul,

Şi se-aude zi şi noapte,

Zdrăngănind din clopoţel.

Tot îl zbate, şi îl zbate,

Să-l audă cineva,

Căci singur, frate, nu poate,

Nici să-şi mişte burta sa.

- Ce burtică făcu ştrengarul,

Şi privirea-i se schimbă,

Nu-i mai este fioroasă,

Doar dulceagă şi mieroasă,

Când mâncare i se dă.

- Acuma-i de mirare,

Cum faci, Tudor, să-i salvezi?

Cotoroanţa e în stare,

Să-i mănânce acuşica,

Cu lăptic şi cu scoverci.

D-apoi ştiu!Mă duci in cârcă,

Tare-mi place călăritul

Umerilor oricui îmi pică.

Şi-apoi,nu-mi eşti tu amică oare,

Să - aduci în a ta spinare,

Patru eroi nestăpâniţi, unul eu şi-apoi pe

Hensel, Gretel şi motanul mofturică?!

- Tudor,copil  vestit în spart de oale,

Când burtica ţi-o vei umple,

Nu vorbind dulcegării,

Ci hrănind-o cu bomboane,ciocolate

Şi dulceţuri mii şi mii,

Tare teamă o să-mi fie,

Că tu o să mă porţi în spate,

Şi-i târăşti şi pe copii.

- Pasăre măiastră, ştii?

Eu, micuţul Tudor, mi-am zis,

Măi, frate:dulciurile îs pentru o zi,

Şi când le mănânci pe toate,

Doare burta pe copii!

- Haide-acum, prinţ mic-pitic,

Te-oi duce în cârcă-acuş,acuş

La copiii întristaţi şi motanul fioros.

Şi cum zarea e aproape,

Luna se-ntrevede-n noapte,

Tudor zboară   uşoară povară,

Vântu-i zboară buclele pe spate,

Pasărea îl iubeşte,adesea-i zâmbeşte,

Dar brusc se opreşte,iaca,

Pe un ciubuc de pe casă.

- Ssst! zise Tudor şuşotind,

Uşor pasăre măiastră,

Acuş cotoroanţa în tindă,

O auzi  ciorovăind.

Hensel şi Gretel uimiţi priviră,

Ginx torcea, se tolănea,

Vai, de curata-i blăniţă!

- Hei, eu mi-s Tudor, micul prinţ,

Caut palatul bătrânului vestit, 

Un bătrân, privire trează,

„Ce-nveleşte” în poveste,

Câte-un prichindel vestit,

Să dezlege şi să ţeasă,

Dulcile-i năzdrăvănii.

Dar dulcea pasărea măiastră,

Mi-aminti povestea voastră.

Şi tot ea m-aduse-n spate,

Să vă iau din astă casă,

Vă-ntoarcă, lângă dragii voşti’ părinţi!

Ginx, motane, hoţomane!

Ce burtică mai făcuşi?!

Ia vin’ tu la mine, frate,

Să fugim acuş-acuş,

Cotoroanţa într-o clipă,

Poate, poate se trezeşte,

Şi îndată ne mănâncă,

Cu lăptic şi colăcei…

Pasărea îi luă pe umeri,

Şi-i purtă în lung zbor,

Iaca poznă, poposiră,

La căsuţa de pe deal,

Unde plânge a lor mamă,

Iar tatăl abia o-mpacă,

Insă totu-i în zadar.

Doamne, ce mai tresărire!

Bucurie, freamăt dulce.

Mama faţa-şi luminează,

Tatăl cruce şi-a făcut.

Ce minune, ce prinţ să cuteze,

Cotoroanţa să înfrunte,

Să-o arunce ca pe-o zdreanţă-n

Casa cu amarele dulcegării?

- Doamne, un copil minune?

Cine eşti tu, prichindel?

- Eu mi-s Tudor, deja prinţul,

Poate mâine-s iar copil.

Dar acuş sunt o putere,

Pasărea m-a învăţat,

Nu contează înălţimea,

Isteţimea-i pusă-n cui!

Ginx? Motane? Unde îmi eşti?

Ia să-mi zdrăngăni clopoţelul,

Să te iau de prin coclauri,

Şă devii motan serios.

Voi, prieteni, ţineţi minte,

De părinţi să ascultaţi,

Că eu tare mi-s cuminte,

Toată lumea mă răsfaţă,

Chiar de fac o boroboaţă…

-Oops! Mă mir şi cer elogii,

Poate chiar şi-o ciocolată.

                                                                                         

PARTEA a II-a

Ei! Şi-acum voinicul prichindel,

Şi cu-al său dugliş motan,

Greu se-ngăduie la drum.

- D-apoi, Ginx, e vreme de târziu,

Când şi piatra prinde muşchii,

Dacă şede-n loc pustiu.

Ce să mai calea-valea,

Îmi stă treaba de odihnă,

Că mi se făcu somnic.

Hai, se-ntâmplă de ne culcă,

Mâine nu ne mai pripim,

Şi purcedem pe drumeaguri,

După cel bătrân vestit.

Haide, vino lângă mine,

Şi-nveleşte-te-n poveste,

Până când o s-adormim.

Noaptea se prelinse-n dată,

Şi pe gene-mprăştiată,

Vântu-i suflă iar zulufii,

Puiului nostru voinic,

Vine Ene pe la gene,

Ssst! Că-abia a adormit.

Voi copiii aţi adormit?

- Măi, ce e cu voi aice?

Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!

Ia treziţi-vă îndată,

Că e ziuă, soarele-i sus.

Uite-mă aici, amice,

Tudor,prichindel drăguţ,

Eu mi-s cucul arminesc,

Şi-mi fac cuib-n orişice vară,

Pe săteni mereu-i trezesc,

Să-i văd cum trudesc ogoară,

De cu ziuă până-n seară.

Tudor,somnoros, se uită,

Şi… vocea minunată nu e!

- Măi, ce poznă! Ginx!...

Te-ai apucat să hârăi?

Ia, întoarce-te pe coadă,

Să dormim un somn adânc.

Ginx, sireacul, mârâi nedumerire,

Că-i stropşit acolo în tei,

După vocea cea vicleană,

Miau! Se-aude sus pe cracă.

Lui Tudor nu-i venea să creadă,

Ochişorii îi freacă-n grabă,

Şi-ncercă să se cocoaţe,

În copacul scorburos.

- Ce păţişi motan serios,

De te tot zbârleşti la soare?

Geaba zice lumea toată,

Dar frumosul nost’ erou,

Tare mi-i voinic, măi frate,

De îndată şi urcă,

Serios, nevoie mare!

- Oops! O lespede aicea?

Cin’ se-ascunde după dânsa?

Mai, mai, să mă iei frica?

Aoleu! Ce monstru-i prins?

Iaca, pasăre rotată, spărietă,vlăguită.

Ginx? Frumoasă pasărea aiasta,

Oare ce o fi păţit?

- Hauileo! No! Îs tare vlăguită

Că stropşitul humuleştean,

Nică a lu’ Ştefan a Petrei,

Obloji scorbuşoara unde

Mă aciui şi eu de- o vară…

Iaca, nu-ş ce vrea să facă,

Dar din cale-o să se-ntoarcă,

Şi-o să moşgăie tot teiul.

- Hai, nu mai fi tulburată,

Eu şi Ginx te vom salva,

Numai, spune-mi, măi surată,

De ce cânţi aşa devreme?

- Cum aşa măi boţ cu ochi,

Bucăţică din Ieş ruptă,

Cum, când soarele-i pe cer,

Să mai stai în pat de lene?

- Auzit-ai la ea Ginx?

Parcă-i şi mai tulburată,

Şi mai tare mă-enervează.

Cine a zis că mă trezesc,

Tocmai până la amiază?

Iaca, poznă-aici te las,

Şi-am să-ndes şi o căciulă,

Acuş bojbăie şi Nică,

Şi-n târguţ o să te vândă!

Şi motanul se holbează,

Supărat nevoie mare,

Cum să-i scape aşa pradă,

Când nu a mai prins ani droaie?

Ha! El nici nu se gândeşte,

Să coboare din teiuţ,

Când abia, abia respiră,

Cât efort a mai făcut.

Tudor coborî degrabă,

Supărat nevoie mare,

Că n-a mai văzut ispravă,

Pasăre să-l supere tare.

Şi cu lacrimi pe obraz,

Nu-i plăcu să o audă,

Că nu e ascultător,

Şi că noaptea nu se culcă.

Când deodată, iaca, vine,

Nică cu desagii-n spate,

Stau miraţi faţă în faţă,

Nu ştiură ce să creadă.

- Eu, mi-s Nică, tu eşti…

- Tudor, iar mai sus, motanul, Ginx.

Iaca nu suntem pe- aicea,

Doar oleacă trecători,

Ne purtam paşii pe drumul,

Din a doua zi de umblet,

Până la un vestit bătrân,

Ce-nveleşte în poveste,

Prichindeii cei isteţi.

- Ia-n coboară tu de-acolo,

Tu, motan cu clopoţei,

Să îndepărtez căciula,

Pupăza încet s-o scot,

Că trecută-i supărarea,

Tare-mi place s-o socot,

Că-s păţit din cale-afară,

Scărpinat prin iarmaroc.

Tare mi-aş dori, măi frate,

Să colind în astă lume,

În poveste să mă-ntorc.

-D-apoi, nu că n-aş vrea asta,

Doar că treaba-i încurcată,

Ştii? Tu, de părinţi ascultă,

Şi nu-ţi bate cuie-n talpă.

Că aşa se-nşeală omul,

Certând slaba judecată,

Sculatul de dimineaţă,

Nu e lucru rău, vezi bine,

El aduce vrednicia,

Numai noi întindem coarda.

- Apoi,Tudor, înţelepciunea,

O s-o cauţi doar în vorbe,

Eu mi-s fiert în oale multe,

Şi nu m-am sculat devreme.

Dar de-acum m-am şi fript,

Că cine se scoală nene,

Multă treabă a-ndosit,

Însă nu te trezi devreme,

Doar atunci când eşti copil!

Aveţi grijă, dragi prieteni,

Când la mine’ăţi poposi,

Să-ntrebaţi de mine,Nică,

„La scăldat” mă veţi găsi.”

………………………………………………………………..

…PARTEA a III-a

Ei şi- acuş, măi oameni buni,

Tudor-al nostru , cum vă spui,

Nu  tânjea mai ca niciodată,

După mamă, după tată,

Căci l-avea pe Ginx cu el,

Şi-apoi, unde-i traiul bun,

Prin păduri să umbli pasul,

Mâncă bine,doarme tun,

După poftă,traiu-i bun.

- Şi-acum, dragule Ginx,

Hai, şi-om merge mai departe.

· Ia uită-te Ginx acolo,

Ce te tot zbârleşti aşa?

E doar un căţel micuţ,

Şi-are numai trei picioare,

Şi-abia se mişcă …ţup, ţup,ţup.

Vai săracul cum îl doare!

Ginx? El este cuţu şchiop,

Nu a fost iubit defel,

L-a  lovit din răutate,

Cu o piatră în picior.

Hai să nu-l lăsăm aşa,

Şi să-l oblojim niţel.

Vino-n coace suflet bun,

Ţi-ar plăcea să mânci niţel?

Să-ţi spăl şi puţin blăniţa,

Şi – apoi, dintr-un biet căţel,

Vei fi cel mai bun prieten.

Dacă mă gândesc mai bine,

Te-aş lua şi cu mine-acum!

Hai, prieteni să purcedem,

Vremea nu e de pierdut,

Mai avem din zile una,

Şi-acuş trebuie s-ajung.

–Ei, prieteni, înţelegeţi?

Tudor ne arată lesne,

Cum să devenim mai buni,

Doar văzându-ne tot răul,

Făr’ să fim muşcaţi de câini!

Şi-uite aşa păşea piticul,

Prin pădure pe cărare,

La marginea unei ţărişoare,

Peste munţi şi peste dealuri,

Peste mări ce nu au maluri,

Pe-un tărâm într-un cătun,

Unde sta cel om bătrân,

Cu-a lui veşnic privire trează,

Ce-aşteaptă piticuţi isteţi,

Să dea iama prin poveşti.

Vreme cât s-a scurs n-am ştire,

Trece noapte, ziua vine,

Şi iar noaptea se aşterne,

Tudor răspunzând în şoapte:

- Ginx!... Motane!...Clopoţel!...

N-am închis-un ochi de-azi noapte.

Motănelul hârâind, tolănindu-se de fel,

Zdrăngănind din clopoţel,

La picioarele lui Tudor,

Se făcu mic colăcel.

Uff! Aşa îmi sunt de trist,

Că mi-i tare dor de casă…

De bunica mea cea dragă,

Ce mă-ndeamnă la visare,

Şi mi-ascunde la al său piept,

Bombonele, …ciocolate.

- Bunicuţă, hai în vis,

Gluma asta nu-mi mai place,

Tu mă-ndeamnă la poveste,

Şi m-alintă l-al tău sân!

Timpul nopţii îi păzi,

Ceas de ceas, lumina lunii,

Îi alină, şi-i încălzi,

Doar un zâmbet tresărea,

Pe făţuca lor dulceagă.

Visul zâna îl aşează,

Bunicuţa i-apăru zâmbind,

Şi cu-o mână mângâiată,

Tudor, uimit, a tresărit.

- Bunicuţă, bunicuţa mea iubită,

Să-ţi sărut mâna trudită,

Vai ce somn am mai dormit,

Crede-mă îs obosit,

Abia ce am poposit…

Ginx e numai sforăială,

Clopoţelul nu şi-l simte,

Că e tare obosit,

Parcă n-a dormit de-o vară!

-Puiul scump al bunicuţei,

Vin, la sânu-mi de te-alinţi,

Să ghiceşti ce bunătăţuri,

Am ascuns de băieţel.

- Buni, iaca eu vreau uşurel,

Să ghicesc ce ai din prima,

Că mi-s tare ştrengărel,

Şi-ţi mânc tot ce-ai străns la piept!

Cu surâsul ei cel dulce,

Păru- n creştet aranja,

Şi mă săruta pe frunte,

Coborând pân-la obraz.

- Buni, cum venişi pe-aici?

Rătăcesc ca vai de lume,

De trei zile până mâine,

Şi cu-o noapte în cap 3…

Caut un bătrân renumit,

„Ce-nveleşte” în poveste,

Câte-un prichindel vestit,

Cum dezleagă năzdrăvănind,

Aventuri în doar trei zile,

Văzute prin ochi de copil.

- Hai, nu te mai plânge-atâta,

Că drum lung ai străbătut,

Culcă odihnind căpşorul,

…Uit’ la Ginx a mârăit!...

· Hei, bunico, vrei să spui,

Că nu-s vrednic de poveste?

Chiar de-s mic şi ştrengărel,

Mi-s voinic şi isteţel.

Dacă-ai ştii ce aventură,

Eu şi Ginx am mai trăit?!

Şi, uite, îmi sunt sănătos,

Iar Ginx m-a însoţit prin lume.

Nu-i o lume oarecare,

Este lumea cu poveşti,

Unde au loc prichindeii,

Doar să fii puţin isteţ.

- Vezi, micuţul meu Tudor?!

Ai fost personaj în toate,

Făr’ ca tu să simţi că eşti.

Iar bătrănul cu privirea trează,

Te-a –nsoţit în zile trei.

Păn-a- obosit săracul,

Şi pe mine m-a trimis,

Să te-ntâmpin cu alaiul,

Dulciurilor după care tu suspini.

Cu-n surâs vreau să te mângâi,

Cu glas dulce să te-alin,

Să-i termin piticului bunicii basmul,

Cu acel  împărat mare care nu avea copii.

- Bunicuţo, aici şi ieri rămăsesem,

Poate… că am aţipit,

Dar  am fost în altă poveste,

Si n-am fost oricum pitic.

Doar un lucru este sigur,

Că adorm gândind le ea.