Povestea unui prichindel

Daca doriti sa fiti personajele propriei povesti, este de ajuns sa-mi spuneti!

PARTEA I

De peste mări, de peste ţări,

Din lumea pământească,

Şi din ţara creştinească,

A trecut pe mii cărări,

Trecând şi vreo şapte  zări,

Tudor, micul nostru prinţ,

Că mămica-i povesti,

Că-ntr-un palat slăvit,

Zice-se, se-ascunde-n tihnă,

De trei nopţi, şi de trei zile,

Un bătrân, privire trează,

„Ce-nveleşte” în poveste,

Câte-un prichindel vestit,

Să dezlege şi să ţeasă,

Dulcile-i năzdrăvănii.

Şi-şi purta el paşii ţanţoş,

Pe cărări de sub castani,

Unde nu ţi-i dat să-ngădui

Adieri de vânt dulceag.

Iaca, istovit flăcăul,

Cu zulufi bătuţi de vânt,

Se-aşează la umbra unui

Scorburos castan bătrân.

Doar o şoaptă, o păsărică,

Vesel cântă ea măiastră,

Melodia unui băiat Hensel,

Şi-a lui surioară Gretel.

- Frumoasă pasăre măiastră,

Ce cânţi tu pe îndelete,

Ei sunt prieteni mie,

Ieri s-au rătăcit în noapte,

Culegând fragi, ciupercuţe,

Pe cărarea dinspre munte.

- Tu eşti Tudor cel vestit,

Şi venit-ai cale lungă,

Să cauţi pe ăşti prichindei?

Măi, băiete frumuşel,

Urcă-aicea lângă mine,

O lumină din căsuţă,

Să ţi-o-arăt de-aici de sus.

Tudor voinic cum îl ştim,

Numa’ urcă pe crenguţă,

Mai,mai să cadă-n năsuc.

- Uite, Tudor, priveşte-n vale,

O căsuţă dulce tare,

Unde Hensel şi cu Gretel,

Stau păziţi de un motan.

- Ia te uită! Este Ginx, motan poznaş,

Aşa ne fusese vorba?

Cum îi place lui să „mânce”,

Biscuiţi şi dulcea turtă?

- Ei, săracul! Iaca poznă!

Parcă ieri era în treacăt,

Căutând  ăşti doi copii.

Cotoroanţa din pădure,

L-a prins şi pe el săracul,

Şi se-aude zi şi noapte,

Zdrăngănind din clopoţel.

Tot îl zbate, şi îl zbate,

Să-l audă cineva,

Căci singur, frate, nu poate,

Nici să-şi mişte burta sa.

- Ce burtică făcu ştrengarul,

Şi privirea-i se schimbă,

Nu-i mai este fioroasă,

Doar dulceagă şi mieroasă,

Când mâncare i se dă.

- Acuma-i de mirare,

Cum faci, Tudor, să-i salvezi?

Cotoroanţa e în stare,

Să-i mănânce acuşica,

Cu lăptic şi cu scoverci.

D-apoi ştiu!Mă duci in cârcă,

Tare-mi place călăritul

Umerilor oricui îmi pică.

Şi-apoi,nu-mi eşti tu amică oare,

Să - aduci în a ta spinare,

Patru eroi nestăpâniţi, unul eu şi-apoi pe

Hensel, Gretel şi motanul mofturică?!

- Tudor,copil  vestit în spart de oale,

Când burtica ţi-o vei umple,

Nu vorbind dulcegării,

Ci hrănind-o cu bomboane,ciocolate

Şi dulceţuri mii şi mii,

Tare teamă o să-mi fie,

Că tu o să mă porţi în spate,

Şi-i târăşti şi pe copii.

- Pasăre măiastră, ştii?

Eu, micuţul Tudor, mi-am zis,

Măi, frate:dulciurile îs pentru o zi,

Şi când le mănânci pe toate,

Doare burta pe copii!

- Haide-acum, prinţ mic-pitic,

Te-oi duce în cârcă-acuş,acuş

La copiii întristaţi şi motanul fioros.

Şi cum zarea e aproape,

Luna se-ntrevede-n noapte,

Tudor zboară   uşoară povară,

Vântu-i zboară buclele pe spate,

Pasărea îl iubeşte,adesea-i zâmbeşte,

Dar brusc se opreşte,iaca,

Pe un ciubuc de pe casă.

- Ssst! zise Tudor şuşotind,

Uşor pasăre măiastră,

Acuş cotoroanţa în tindă,

O auzi  ciorovăind.

Hensel şi Gretel uimiţi priviră,

Ginx torcea, se tolănea,

Vai, de curata-i blăniţă!

- Hei, eu mi-s Tudor, micul prinţ,

Caut palatul bătrânului vestit, 

Un bătrân, privire trează,

„Ce-nveleşte” în poveste,

Câte-un prichindel vestit,

Să dezlege şi să ţeasă,

Dulcile-i năzdrăvănii.

Dar dulcea pasărea măiastră,

Mi-aminti povestea voastră.

Şi tot ea m-aduse-n spate,

Să vă iau din astă casă,

Vă-ntoarcă, lângă dragii voşti’ părinţi!

Ginx, motane, hoţomane!

Ce burtică mai făcuşi?!

Ia vin’ tu la mine, frate,

Să fugim acuş-acuş,

Cotoroanţa într-o clipă,

Poate, poate se trezeşte,

Şi îndată ne mănâncă,

Cu lăptic şi colăcei…

Pasărea îi luă pe umeri,

Şi-i purtă în lung zbor,

Iaca poznă, poposiră,

La căsuţa de pe deal,

Unde plânge a lor mamă,

Iar tatăl abia o-mpacă,

Insă totu-i în zadar.

Doamne, ce mai tresărire!

Bucurie, freamăt dulce.

Mama faţa-şi luminează,

Tatăl cruce şi-a făcut.

Ce minune, ce prinţ să cuteze,

Cotoroanţa să înfrunte,

Să-o arunce ca pe-o zdreanţă-n

Casa cu amarele dulcegării?

- Doamne, un copil minune?

Cine eşti tu, prichindel?

- Eu mi-s Tudor, deja prinţul,

Poate mâine-s iar copil.

Dar acuş sunt o putere,

Pasărea m-a învăţat,

Nu contează înălţimea,

Isteţimea-i pusă-n cui!

Ginx? Motane? Unde îmi eşti?

Ia să-mi zdrăngăni clopoţelul,

Să te iau de prin coclauri,

Şă devii motan serios.

Voi, prieteni, ţineţi minte,

De părinţi să ascultaţi,

Că eu tare mi-s cuminte,

Toată lumea mă răsfaţă,

Chiar de fac o boroboaţă…

-Oops! Mă mir şi cer elogii,

Poate chiar şi-o ciocolată.

                                                                                         

PARTEA a II-a

Ei! Şi-acum voinicul prichindel,

Şi cu-al său dugliş motan,

Greu se-ngăduie la drum.

- D-apoi, Ginx, e vreme de târziu,

Când şi piatra prinde muşchii,

Dacă şede-n loc pustiu.

Ce să mai calea-valea,

Îmi stă treaba de odihnă,

Că mi se făcu somnic.

Hai, se-ntâmplă de ne culcă,

Mâine nu ne mai pripim,

Şi purcedem pe drumeaguri,

După cel bătrân vestit.

Haide, vino lângă mine,

Şi-nveleşte-te-n poveste,

Până când o s-adormim.

Noaptea se prelinse-n dată,

Şi pe gene-mprăştiată,

Vântu-i suflă iar zulufii,

Puiului nostru voinic,

Vine Ene pe la gene,

Ssst! Că-abia a adormit.

Voi copiii aţi adormit?

- Măi, ce e cu voi aice?

Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!

Ia treziţi-vă îndată,

Că e ziuă, soarele-i sus.

Uite-mă aici, amice,

Tudor,prichindel drăguţ,

Eu mi-s cucul arminesc,

Şi-mi fac cuib-n orişice vară,

Pe săteni mereu-i trezesc,

Să-i văd cum trudesc ogoară,

De cu ziuă până-n seară.

Tudor,somnoros, se uită,

Şi… vocea minunată nu e!

- Măi, ce poznă! Ginx!...

Te-ai apucat să hârăi?

Ia, întoarce-te pe coadă,

Să dormim un somn adânc.

Ginx, sireacul, mârâi nedumerire,

Că-i stropşit acolo în tei,

După vocea cea vicleană,

Miau! Se-aude sus pe cracă.

Lui Tudor nu-i venea să creadă,

Ochişorii îi freacă-n grabă,

Şi-ncercă să se cocoaţe,

În copacul scorburos.

- Ce păţişi motan serios,

De te tot zbârleşti la soare?

Geaba zice lumea toată,

Dar frumosul nost’ erou,

Tare mi-i voinic, măi frate,

De îndată şi urcă,

Serios, nevoie mare!

- Oops! O lespede aicea?

Cin’ se-ascunde după dânsa?

Mai, mai, să mă iei frica?

Aoleu! Ce monstru-i prins?

Iaca, pasăre rotată, spărietă,vlăguită.

Ginx? Frumoasă pasărea aiasta,

Oare ce o fi păţit?

- Hauileo! No! Îs tare vlăguită

Că stropşitul humuleştean,

Nică a lu’ Ştefan a Petrei,

Obloji scorbuşoara unde

Mă aciui şi eu de- o vară…

Iaca, nu-ş ce vrea să facă,

Dar din cale-o să se-ntoarcă,

Şi-o să moşgăie tot teiul.

- Hai, nu mai fi tulburată,

Eu şi Ginx te vom salva,

Numai, spune-mi, măi surată,

De ce cânţi aşa devreme?

- Cum aşa măi boţ cu ochi,

Bucăţică din Ieş ruptă,

Cum, când soarele-i pe cer,

Să mai stai în pat de lene?

- Auzit-ai la ea Ginx?

Parcă-i şi mai tulburată,

Şi mai tare mă-enervează.

Cine a zis că mă trezesc,

Tocmai până la amiază?

Iaca, poznă-aici te las,

Şi-am să-ndes şi o căciulă,

Acuş bojbăie şi Nică,

Şi-n târguţ o să te vândă!

Şi motanul se holbează,

Supărat nevoie mare,

Cum să-i scape aşa pradă,

Când nu a mai prins ani droaie?

Ha! El nici nu se gândeşte,

Să coboare din teiuţ,

Când abia, abia respiră,

Cât efort a mai făcut.

Tudor coborî degrabă,

Supărat nevoie mare,

Că n-a mai văzut ispravă,

Pasăre să-l supere tare.

Şi cu lacrimi pe obraz,

Nu-i plăcu să o audă,

Că nu e ascultător,

Şi că noaptea nu se culcă.

Când deodată, iaca, vine,

Nică cu desagii-n spate,

Stau miraţi faţă în faţă,

Nu ştiură ce să creadă.

- Eu, mi-s Nică, tu eşti…

- Tudor, iar mai sus, motanul, Ginx.

Iaca nu suntem pe- aicea,

Doar oleacă trecători,

Ne purtam paşii pe drumul,

Din a doua zi de umblet,

Până la un vestit bătrân,

Ce-nveleşte în poveste,

Prichindeii cei isteţi.

- Ia-n coboară tu de-acolo,

Tu, motan cu clopoţei,

Să îndepărtez căciula,

Pupăza încet s-o scot,

Că trecută-i supărarea,

Tare-mi place s-o socot,

Că-s păţit din cale-afară,

Scărpinat prin iarmaroc.

Tare mi-aş dori, măi frate,

Să colind în astă lume,

În poveste să mă-ntorc.

-D-apoi, nu că n-aş vrea asta,

Doar că treaba-i încurcată,

Ştii? Tu, de părinţi ascultă,

Şi nu-ţi bate cuie-n talpă.

Că aşa se-nşeală omul,

Certând slaba judecată,

Sculatul de dimineaţă,

Nu e lucru rău, vezi bine,

El aduce vrednicia,

Numai noi întindem coarda.

- Apoi,Tudor, înţelepciunea,

O s-o cauţi doar în vorbe,

Eu mi-s fiert în oale multe,

Şi nu m-am sculat devreme.

Dar de-acum m-am şi fript,

Că cine se scoală nene,

Multă treabă a-ndosit,

Însă nu te trezi devreme,

Doar atunci când eşti copil!

Aveţi grijă, dragi prieteni,

Când la mine’ăţi poposi,

Să-ntrebaţi de mine,Nică,

„La scăldat” mă veţi găsi.”

………………………………………………………………..

…PARTEA a III-a

Ei şi- acuş, măi oameni buni,

Tudor-al nostru , cum vă spui,

Nu  tânjea mai ca niciodată,

După mamă, după tată,

Căci l-avea pe Ginx cu el,

Şi-apoi, unde-i traiul bun,

Prin păduri să umbli pasul,

Mâncă bine,doarme tun,

După poftă,traiu-i bun.

- Şi-acum, dragule Ginx,

Hai, şi-om merge mai departe.

· Ia uită-te Ginx acolo,

Ce te tot zbârleşti aşa?

E doar un căţel micuţ,

Şi-are numai trei picioare,

Şi-abia se mişcă …ţup, ţup,ţup.

Vai săracul cum îl doare!

Ginx? El este cuţu şchiop,

Nu a fost iubit defel,

L-a  lovit din răutate,

Cu o piatră în picior.

Hai să nu-l lăsăm aşa,

Şi să-l oblojim niţel.

Vino-n coace suflet bun,

Ţi-ar plăcea să mânci niţel?

Să-ţi spăl şi puţin blăniţa,

Şi – apoi, dintr-un biet căţel,

Vei fi cel mai bun prieten.

Dacă mă gândesc mai bine,

Te-aş lua şi cu mine-acum!

Hai, prieteni să purcedem,

Vremea nu e de pierdut,

Mai avem din zile una,

Şi-acuş trebuie s-ajung.

–Ei, prieteni, înţelegeţi?

Tudor ne arată lesne,

Cum să devenim mai buni,

Doar văzându-ne tot răul,

Făr’ să fim muşcaţi de câini!

Şi-uite aşa păşea piticul,

Prin pădure pe cărare,

La marginea unei ţărişoare,

Peste munţi şi peste dealuri,

Peste mări ce nu au maluri,

Pe-un tărâm într-un cătun,

Unde sta cel om bătrân,

Cu-a lui veşnic privire trează,

Ce-aşteaptă piticuţi isteţi,

Să dea iama prin poveşti.

Vreme cât s-a scurs n-am ştire,

Trece noapte, ziua vine,

Şi iar noaptea se aşterne,

Tudor răspunzând în şoapte:

- Ginx!... Motane!...Clopoţel!...

N-am închis-un ochi de-azi noapte.

Motănelul hârâind, tolănindu-se de fel,

Zdrăngănind din clopoţel,

La picioarele lui Tudor,

Se făcu mic colăcel.

Uff! Aşa îmi sunt de trist,

Că mi-i tare dor de casă…

De bunica mea cea dragă,

Ce mă-ndeamnă la visare,

Şi mi-ascunde la al său piept,

Bombonele, …ciocolate.

- Bunicuţă, hai în vis,

Gluma asta nu-mi mai place,

Tu mă-ndeamnă la poveste,

Şi m-alintă l-al tău sân!

Timpul nopţii îi păzi,

Ceas de ceas, lumina lunii,

Îi alină, şi-i încălzi,

Doar un zâmbet tresărea,

Pe făţuca lor dulceagă.

Visul zâna îl aşează,

Bunicuţa i-apăru zâmbind,

Şi cu-o mână mângâiată,

Tudor, uimit, a tresărit.

- Bunicuţă, bunicuţa mea iubită,

Să-ţi sărut mâna trudită,

Vai ce somn am mai dormit,

Crede-mă îs obosit,

Abia ce am poposit…

Ginx e numai sforăială,

Clopoţelul nu şi-l simte,

Că e tare obosit,

Parcă n-a dormit de-o vară!

-Puiul scump al bunicuţei,

Vin, la sânu-mi de te-alinţi,

Să ghiceşti ce bunătăţuri,

Am ascuns de băieţel.

- Buni, iaca eu vreau uşurel,

Să ghicesc ce ai din prima,

Că mi-s tare ştrengărel,

Şi-ţi mânc tot ce-ai străns la piept!

Cu surâsul ei cel dulce,

Păru- n creştet aranja,

Şi mă săruta pe frunte,

Coborând pân-la obraz.

- Buni, cum venişi pe-aici?

Rătăcesc ca vai de lume,

De trei zile până mâine,

Şi cu-o noapte în cap 3…

Caut un bătrân renumit,

„Ce-nveleşte” în poveste,

Câte-un prichindel vestit,

Cum dezleagă năzdrăvănind,

Aventuri în doar trei zile,

Văzute prin ochi de copil.

- Hai, nu te mai plânge-atâta,

Că drum lung ai străbătut,

Culcă odihnind căpşorul,

…Uit’ la Ginx a mârăit!...

· Hei, bunico, vrei să spui,

Că nu-s vrednic de poveste?

Chiar de-s mic şi ştrengărel,

Mi-s voinic şi isteţel.

Dacă-ai ştii ce aventură,

Eu şi Ginx am mai trăit?!

Şi, uite, îmi sunt sănătos,

Iar Ginx m-a însoţit prin lume.

Nu-i o lume oarecare,

Este lumea cu poveşti,

Unde au loc prichindeii,

Doar să fii puţin isteţ.

- Vezi, micuţul meu Tudor?!

Ai fost personaj în toate,

Făr’ ca tu să simţi că eşti.

Iar bătrănul cu privirea trează,

Te-a –nsoţit în zile trei.

Păn-a- obosit săracul,

Şi pe mine m-a trimis,

Să te-ntâmpin cu alaiul,

Dulciurilor după care tu suspini.

Cu-n surâs vreau să te mângâi,

Cu glas dulce să te-alin,

Să-i termin piticului bunicii basmul,

Cu acel  împărat mare care nu avea copii.

- Bunicuţo, aici şi ieri rămăsesem,

Poate… că am aţipit,

Dar  am fost în altă poveste,

Si n-am fost oricum pitic.

Doar un lucru este sigur,

Că adorm gândind le ea.