PRĂPASTIE CEREASCĂ

Silueta tăcerii mele se loveşte de umbra nestatorniciei tale…
Doar paşii ploii ce – ascund grăbiţi povestea tristei dulci amintiri. Îmi moare şirul narativ al păşirii în intrigă, şi desluşesc doar un deznodământ: „Umbra palidă a ultimului sărut”…
Niciodată nu voi percepe un alt glas, decât cel al tăcerii prăpastiei cereşti.

AVATARII DEŞERTĂCIUNII.

Mi-eşti necunoscut
şi…plângi.
Dincolo de răspunsuri
pulsaţii …în van.
Mă prefac
păcat în inocenţă
şi-mi săruţi…prefacerea.
Închid săruturile tale
în diamante…pe furiş.
Nu mă poţi striga,
Nu mă poţi crea
încă.
Mă poţi ierta
fără sens
de…toate.
Tu mă prelungeşti
din săruturi triste
mă abandonezi
şi ne pierdem
în
naştere
viaţă
pasiune
moarte
avatari de trăire
deşartă.

FĂRÂME DE TIMP

Mă cufund pe-o-ntindere fără finalitate. Marea. Apus. Martor excepţional, când zeul Soare se dezumanizează gustând căderea în înspumatele valuri şi împinge corabia demonilor întemniţaţi spre universul meu, rătăcesc desculţă pe nisipul fin, şi mă aşez să-i privesc lumina egoistă.
Corăbierii mi-aşază în palme cioburi de vise…străluciri străvezii…şi le privesc.
- Poruncă, stăpână!
- Stăpâna demonilor?...Eu?...
- Da…Noi: Singurătate, Eternitate, Speranţa.
- Faceţi popas sau rămâneţi?
- Complicat. Căutăm statorniciile. Ai putea fi?
- Rămân aici să înţeleg, de ce mai risipesc clipe…şi de ce sunt stăpâna voastră.
- Eliberează-te, stăpână, slujeşte-ne doar…”o viaţă”.
- O viaţă?...Nu am timp … Am trecut în grabă pe la ea, m-am hrănit, şi mai apoi am lăsat-o, aştepta pe cineva…
- Eram noi stăpână. Lacrimile tale ne-au purtat într-o plutire, şi-am ajuns în urma ta. Te găsim bulversată, oscilând între iubire şi cunoaştere, dar zâmbind…Aveam să-ti oferim fericirea, dar să fie prea târziu?
- Zâmbeşte diamantul din colţul gurii mele…un ciob! Puţina fericire!
- Priveşte palmele!...Cioburile.
- Tot fragmente? Vreau un întreg.
- Atunci strânge palmele.
- Nu mă voi răni?
- Deloc…vor fi întreg…sacrificiu închegat al durerii, doar dacă gândul tău alege să iubească. Altfel ele ţi-o vor risipi în cunoaştere.
- E-acelaşi lucru. Iubirea, cunoaşterea, eu, el…poveste…
- Deloc. Femeia iubeşte, bărbatul alege cunoaşterea.
- Dar acela care nu cunoaşte femeia care iubeşte? Ce alege?
- Un vis…
- Un ciob de vis…eu sunt o „aleasă” prin cunoaştere…iubirea o învăţ.
- Atunci ce alegi?
- Iluzia…Utopia nefericirii…nonsensuri spre ideal.
- Stăpână, nu te condamna! Păstrează credinţa că ciobul sfărâmă în mii de bucăţi şi risipeşte-l în zarea apusă a încercănatului nostru frate… Destinul.
- Încerc. Sângele mă-nspăimântă…încerc, totuşi.
- Te-am slujit până azi, dar suntem demoni, iar tu eşti suflet blând, ce strânge cioburi de străvezii ecouri…despre un el. Nu le risipi, decât în mormane de străluciri de iubire…aşa nu-ţi mai vor fi furate…fericirea oricum se clădeşte şi nu se fură.
Plaja era pustie…doar eu pe-o ..strălucire de cioburi de…cunoaştere! Aleasă sunt în frumosul apus al sentimentelor mele….Sau răsărit?!...Ştiu şi eu?!

LACRIMA VÂNTULUI

Te-am învăţat într-un timp
în care nicio fulguire îngheaţă
cerşetoare zăpezi de iubire…
Te-am înlăcrimat cristale
pe doar buzele arzând
dorul de nimeni ştiut,
ori neştiut…

Cât tremur de acorduri,
ai fredonat în false minciuni
de aici şi de oricând!…
…
Ţi-am aşternut vântul
strivit sub talpa memoriei strâmte,
şi-am spulberat iluzia
că nu mi-ai fost curând…
Ce mi-ai fi fost fără de noi?
Probabil plânsă suferinţă,
prin ochiul buzelor
zâmbind destin.

Ce suntem fără de noi?
Nemărginire în singurătate.
…
Nu lăcrima, vântule,
adie-mi
pagini de nimic
şi eu le răsfoiesc în destinul de apoi.