în necuprins iubindu-te pe-un vânt nebun
şi te adun sărac bătut de gânduri
să-ţi freamăt liniştea ce-a amuţit urând…
cu ochii-orbiţi privindu-te în limpezime
îmi poţi aduce privirea-n care te-oglindeşti
cu glasul ochilor să te cutremuri
salvându-ţi monorima singurătăţii-n doi
privesc în gol, nu joc nici ultima carte
nu mă păstrez nici umbră pe pleoapa ce-o clipesc
nu-mi iert din zâmbetul rămas pe buze
doar mă aştept să m-odihnesc la mal
atât de poposită şi-n pierderea lucidă
cerul s-a-nchis şi strigă:” Ai murit!”
eu: „Nu! Este doar vântul….eu
încă am culoarea şi obosesc iubind.
„Dar nu te-aud”…îmi strigă Cerul
şi nu-i răspund, că nu l-am mai rostit
i-am dăruit odihna şi-acum e sus
când am să-i cer cândva plutirea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu