Când mă privesc...

Când mă privesc într-o cunună

mă văd parfum în dor de doi

așa cum n-am mai fost și-om fi.

Când mă privesc într-o cunună

ghicesc pe fața ta plăpândă

cum dorurile ți se amână.

Când mă privesc într-o cunună

nu știu de îți sunt nume

și-mi țin oglindă dorul greu.

Când mă privesc într-o cunună

te văd ce-am fost și voi să fiu

așa cum n-am mai fost și-oi fi

Vid de frumuseţe

într-o noapte

atât de eu în visul tău

adiere de frumuseţe

straniu inspirând întunericul din părul meu

până-n rădăcina întristării

abia mai deschizi ochii când s-a crăpat de ziuă

într-un vis din noapte

atât de tu în visul meu

gând drag absent

binecuvântat respirând aerul adierii coapte

până-n straniul neştiutei mângâiate

în ziua ce-a adunat secunde-n doi.

în toate acestea

atât de eu... atât de doi în visuri Noi.

Repere educative

•          Una dintre cele mai mari greşeli ale oamenilor este să încerce să devină interesanţi. Nu le iese! Se „coafează” cu mediocritate fără „a-şi fixa” repere de educaţie.
•      Trecându-i întruna cu vederea, faci din prost un obraznic.
•          Unii tremură în faţa oglinzii, că-şi văd prostia fardată în culori stridente. Se dorea prostie monocromă.
•         Mă îngrijorează tăceri din trecutul meu, probabil ele ştiu cel mai bine de ce viitorul le-a amuţit nesiguranţa lângă mine.
•          Omul este înlănţuit de puterea propriei condiţii de muritor, norocul e cheia păcatului că şi-o(-l) asumă.
•         Femeia este forţa instruită să desluşească puterea unui rău incontrolabil. Trăieşte doar în registrul disponibilităţii.
•         Sunt duală: trăiesc acum o viaţă, alta o voi împrumuta.
•          Sunt prizonieră în iarna rătăcirii pe cărări de flori de mai.
•          Ştii ce-am învăţat azi? Să plâng de mila răului zâmbitor. Uimirea mută îmi va fi însoţit şi lacrima ascunsă. Dar ce nu-i voi plânge este decăderea morală. S- a născut cu handicapul mult prea plinului în mult prea gol…
•         Când mana dreapta plânge in rugăciune, plutirea finala a unui gând tresare.
•          Mă odihnesc în faţa naşterii mele şi implor iubirea să nu mă mai trezească nicicând. Mă abandonez cu totul.

păreri şi adoraţie

părerea mea

tot ninge, şi nu demult,

şi nu oricum, şi mă deprimă

nu-mi place, cum virgule aştern pe hârtie

şi tot ninge cu ele

până mă ia ameţeala

virgulă acum, virgulă după, iaca virgulă acum,

că pot,că vreau, că mă deprimă

şi tot ce enervează eu ador.

părerea mea?

şi nu demult o am

şi nu oricum şi nu deprimă

că virgula lipseşte avangardismul aştern pe hârtie

şi –o mototolesc în versuri noi

de - adâncă meditaţie

mă recunoaşte intuiţia minţii mele

când pot, când vreau şi mă dispune

că tot ce m-ameţeşte eu ador.

La startul iubirii noi

La startul iubirii noi

copilă, Monalisa taină

lasă-mi inocenţa amanet

îmi descalţ cuvântul la uşa

frumuseţii tale

să mor cu dor de dor de noi

dragoste, aşază istorie între vioare

mă simte în acorduri de arcuş

până ce venele transpiră descălţate

şi poposesc la startul

iubirii dintre noi.

copilă, Monalisă taină,

tu nu ştii oare că mi-eşti amanet?

alerg desculţ până la startul

zâmbirii tale

să te privesc plin de sudoarea dorului de noi

dragoste, aşază singurătatea nouă

păşind prin mintea orelor banale

până ce venele transpiră descălţate

şi poposesc la startul

veacurilor dintre noi.

de toamna

toamna asta

n-are nicio ruginie închinăciune

niciun Dumnezeu

dar eu mă-nchin mie

până iarna va ninge

cu mantie de alb.

toamna asta

n-are nici cea mai vagă idee că

zâmbetul meu revine

şi mă -nchin ţie

până sângerez

cu versuri de ruginie închinăciune.