Sunt rânduri pentru omul dascăl, căruia i-am ascuns în irişi două flori-albăstrele,
pe care le-am hrănit cu strălucire, le-am iubit cu lacrimă şi le-am mângâiat cu
delicateţea privirii pe care-o am când sorb chiar şi aburul la o cafea…Mă
înclin valorii lui de om şi-i mulţumesc…
ţie, tu, atât de Dedal şi înnoptat în apocrife de
iubire
adun frunzele căzute la genunchii îngălbeniţi de
toamnă
să le cuibăresc în irupţia căderilor suspine
lovind,sfărâmând, firimituri de ploaie grele.
tu, ţie, vis nebun în miez de neştire,
îţi mângâi umerii cu odihna-mi vie să-mi devii eu,
să ne fim noi – plângând picuri destine
când goală clepsidra le mai scurge
şi-aşa frunză - n poală nervură să ating
stai atât de veştejită toamnă
să te sărut timid şi să mă adie vântul
ascuns în colţul zâmbetului tandru…