Zăpadă
şi 7,30. Dimineaţă monotonă şi friguroasă, fragment de cotidian sublim,de
altfel, în care doar cafeaua aburindă mai dispune plăcerea că e duminică. Geamul
tremură prin geana tristă că e frig, dar şi că mă vede nedumerită şi
zâmbitoare. Zâmbesc şi că e monoton, şi că e sublim, şi că vorbesc cu măşti,
dar şi cu „ceva” oameni, şi că e soare, şi că e nor, şi că e orice. Doar ceva
în mine spune că nu e bine nimic, că ceva nu funcţionează cu căldură şi de
aceea azi e frig.
Iau un
algocalmin, dantura nu mă lasă, că ceva nu merge bine, primesc un telefon…o
mămică, o ştiu om şi mi-e dragă, o simt soră şi prietenă, dar nu i-am zis…Ascult,
vorbesc, parcă asta mi se întâmplă a doua oară, sau nu ştiu, dar sigur
cuvintele acestea le-am repetat în timp, poate altei mămici, deci istoria se
repetă şi oamenii sunt aceeaşi, sunt determinaţi de … avataruri.
O îmbrăţişez
cu încurajări şi clar vreau s-o şi revăd, şi închid.
Din nou
eu, cu mine şi neînţeles.
Ies. Afară
deloc plăcut, umezeală ce pătrunde-n oase, şi-mi curăţ tacticos maşina de
zăpadă.
Nu a
venit iarna, e doar o părere scuturată din cer, şi el ştie asta, mi-a făcut cu
ochiul. Nu sunt pregătită să frec mâinile şi să le încălzesc între mâinile
făcute căuş, şi nici să stau la gura sobei, mai vreau să statornicesc printre
oameni, tomnatici, ce se ascund după măşti. Daca-i prinde frigul cu ele, riscă
să fie cei mai „agreabili” chiar şi de Halloween, şi cine le mai dă premiul
dovleacul de aur?
Şi-aşa
mă întorc de unde am plecat: zi monotonă, fragment de cotidian, şi eu cu ei, ei
cu mine,vremea cu noi, şi încă toamnă, zic eu, când vreau să fac plăcinta din
dovleacul de aur.
Cine mi-l
dă?