Oricât de înzestrată aş fi cu o adiere de sinceritate, înlăcrimez până şi cele mai neveşnice iluzii.

duminică, 26 octombrie 2014

Vremea dovlecilor



         Zăpadă şi 7,30. Dimineaţă monotonă şi friguroasă, fragment de cotidian sublim,de altfel, în care doar cafeaua aburindă mai dispune plăcerea că e duminică. Geamul tremură prin geana tristă că e frig, dar şi că mă vede nedumerită şi zâmbitoare. Zâmbesc şi că e monoton, şi că e sublim, şi că vorbesc cu măşti, dar şi cu „ceva” oameni, şi că e soare, şi că e nor, şi că e orice. Doar ceva în mine spune că nu e bine nimic, că ceva nu funcţionează cu căldură şi de aceea azi e frig.
        Iau un algocalmin, dantura nu mă lasă, că ceva nu merge bine, primesc un telefon…o mămică, o ştiu om şi mi-e dragă, o simt soră şi prietenă, dar nu i-am zis…Ascult, vorbesc, parcă asta mi se întâmplă a doua oară, sau nu ştiu, dar sigur cuvintele acestea le-am repetat în timp, poate altei mămici, deci istoria se repetă şi oamenii sunt aceeaşi, sunt determinaţi de … avataruri.
      O îmbrăţişez cu încurajări şi clar vreau s-o şi revăd, şi închid.
       Din nou eu, cu mine şi neînţeles.
       Ies. Afară deloc plăcut, umezeală ce pătrunde-n oase, şi-mi curăţ tacticos maşina de zăpadă.
       Nu a venit iarna, e doar o părere scuturată din cer, şi el ştie asta, mi-a făcut cu ochiul. Nu sunt pregătită să frec mâinile şi să le încălzesc între mâinile făcute căuş, şi nici să stau la gura sobei, mai vreau să statornicesc printre oameni, tomnatici, ce se ascund după măşti. Daca-i prinde frigul cu ele, riscă să fie cei mai „agreabili” chiar şi de Halloween, şi cine le mai dă premiul dovleacul de aur?
     Şi-aşa mă întorc de unde am plecat: zi monotonă, fragment de cotidian, şi eu cu ei, ei cu mine,vremea cu noi, şi încă toamnă, zic eu, când vreau să fac plăcinta din dovleacul de aur.
    Cine mi-l dă?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu