A fost odată un timp de început, azi a luat sfârşit…Azi
e tot el, puţin aburit, uşor ploios şi cuminte.
E un timp melancolic, pitit după o amintire în
culorile toamnei, îl recunosc că şi lui i-am fost mamă.
Ieri i-am şoptit „somn dulce”…azi nu mai ştiu,
deşi aş fi vrut, dar mâine sigur voi vrea să-l revăd în culorile altei toamne,
doar eu să-i fiu mamă de împrumut.
Da, mă gândesc la acest început…un început din
timpul maturităţii mele, şi –l bănuiesc temător, timid, dar mă va întâlni, eu cu surâs stins,
pentru că l-am învăţat în toate timpurile mele….e acelaşi, doar eu mai aproape
de o altă maturitate. Începutule, vrei să fii copilul maturităţii mele?
De dimineaţă am privit ramurile copacilor ce fremătau în bătaia vântului ce strigă ploaia, iar frânguirea lor, îmi părea mie, era ca zbaterea femeii de dinaintea naşterii. Până şi tremuratul din ce în ce mai uscat al foilor de porumb arată agitaţia unei naşteri, căci, pe nevăzute, dar simţit, toamna îşi trâmbiţează începutul.
RăspundețiȘtergere