magnolie, mi-e dor!

atât de neuitată stăpână

în lumea umbrelor de ploi

păşeşte albă şi miraculoasă

fantastică suflare – şoaptă.

parfum şi trup unduitor

retinică  mireasmă aspră

redă-mă simplu într-o noapte
moartă, atât să fiu şi…noi.

finalul meu ajunge-n mine

m-oi întâlni în slove şi tăceri

satinul razelor de lume

foşneşte alb pe tainicul amor.

şi-mpart cu tine toată moştenirea

 şi strigătul  nădăjduit din zori

când trupul nu-mi mai aparţine

suflare am,magnolie, fi-mi dor!