Slăbiciune…

M-am gândit: mizeria se naşte din veacul pustiului. Ea calcă-n picioare infinitul gândurilor căzute în culoare de abrupt, tânjeşte după uimire cotangentă cu plânsul pe scena retinei şi ţine cerul în poală
luminat de venin de stele. Răsfoiesc pagini destine cu răni de adio, cu mângâieri în minciună, cu jumătăţi pustii şi întreg pustiu, şi nu le citesc, doar mă umplu de golul lor şi mă prăbuşesc în melancolia „deprimantă”a mizeriei dintr-un al lumii jurnal albastru… Mă gândesc că şi eu, iubită cândva, urâtă acum, zâmbesc pentru că tot albastrul se cuibăreşte între palmele mele şi nu pot să-l  risipesc…doar îi ascult simfonia tristelor trăiri ale unui întreg destrămat şi acordurile bifează o străfulgerare: ”cum am putut străluci printre jurăminte şi rugăciuni false?”. Ştiu doar că nu mă fac vinovată că vântul „m-a minţit” când mi-a adiat o şoaptă : MIZERIA O NASC EI,TU, DOAR  MURMURĂ PSALMUL NEPUTINŢEI”…