Oricât de înzestrată aş fi cu o adiere de sinceritate, înlăcrimez până şi cele mai neveşnice iluzii.

joi, 21 octombrie 2010

NUANTE IN SPIRALA

Necuprinsul şi-a coborât existenţa spre o lume a aparenţelor. A făcut cunoştinţă cu ele...şi...Aparenţa 1= EL, substanţă neîndulcită a vieţii, şi...Aparenţa 2= EA, lipsa de voinţă imparţială a lui...Încântat!...Sunt Necuprinsul aparent cuprins de încântare.
EL şi EA coexistă într-o gândire oarbă, în care doar retina mai “naşte” echilibrul conştiinţei şi... veghea...Păşesc alături până aproape de cortina schopenhauriană, şi se trezesc personaje, EA...masca sâmburelui negru şi rău,...EL...masca vizionarului adamist, în faţa unui “niciun spectator”...doar zgomotul aplauzelor lor...Dar ce făcuseră?...Se sărutară ca-ntr-o iluzie suferind şi mai mult, înşelându-se pe faţă....apoi îşi dădură drumul mâinilor, şi EA cuprinse cu braţele ca-ntr-o îmbrăţişare întregul Univers spectator, şi-şi uită replica.
Se uită spre sufleor...în locul lui o umbră, hiperimagine a voinţei...Aşteptă şi sudoarea-i cuprinse fruntea ...uitase replica, dar EL o cuprinse de umeri, şi-i şopteşte ca o salvare:
- Creaţia!...Ea nu zise nimic, doar schiţă nuanţe şi-atinse pântecele şi eliberă un oftat...”diaboli”!...
Umbra freamătă ca-ntr-o zbatere monstruoasă, întorcându-şi o ultimă privire spre EA, slăbiciunea din memoria sa...şi se înălţă “ frumuseţe intr-o experienţă genială”....spre o altă convieţuire celestă.
Şi se tot înălţa în vremelnicie, el, “artista vates”, în spaţiul suflet nimicit cu totul, unde nici înger aripă nu şi deschis profanator:
- Voi, veacuri, pandative-n salbe, fiinţe adorabile de cuvânt şi gând...ciudată asemănare între voi, născuţi şi morţi în acelaşi timp, veţi rătăci...TU- sâmbure de-orgoliu, TU- biet negare de a trăi...
Ei, în aparenţă, nicio lumină nu-i mai alunecă pe faţă, nici pântec, mâini şi ochi, clipeşte doar timp trecut – prezent – viitor în gesturi vii de moarte, supremă energie de trăiri...fără de fiul...EL...tulburătorul spirit tânăr, CREATORUL.
Pătruns de-acum în tulburare, mai fu o scursă pasiune pentru preafrumosul chip iubit...minunea selenară... divina simţire, plăsmuire a conştiinţei sale... ”sophia”...
Cu dragostea iubitei, se vrea pierdut în sfera conştiinţei sale acolo unde UN devine DOI....şi unde... :
- Iubite, n-ai uitat nimic ?
- Ba da, pe tatăl, EL...artista diaboli...
- Dar oare ea ştia ?...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu