Te-am învăţat într-un timp
în care nicio fulguire îngheaţă
cerşetoare zăpezi de iubire…
Te-am înlăcrimat cristale
pe doar buzele arzând
dorul de nimeni ştiut,
ori neştiut…
Cât tremur de acorduri,
ai fredonat în false minciuni
de aici şi de oricând!…
…
Ţi-am aşternut vântul
strivit sub talpa memoriei strâmte,
şi-am spulberat iluzia
că nu mi-ai fost curând…
Ce mi-ai fi fost fără de noi?
Probabil plânsă suferinţă,
prin ochiul buzelor
zâmbind destin.
Ce suntem fără de noi?
Nemărginire în singurătate.
…
Nu lăcrima, vântule,
adie-mi
pagini de nimic
şi eu le răsfoiesc în destinul de apoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu