Îl plouase până la piele, dar nu se putea desprinde din faţa casei ei…O lumină pâlpâia difuză, şi umbre se mişcau prin dreptul geamului, trăgând agitat draperia, şi uitându-se curios pe stradă.
Nu putea fi văzut, se ascundea după castanul sub care adesea se sărutau, şi-i lua mâinile între ale lui, ducându-i-le îndrăgostit la obraji. Erau atât de fine şi miroseau a lăcrămioare.
Era liniştea pe care şi-o dorea…simplitatea gesturilor, iubirea lăuntrică, fragilitate, viaţa conştientă.
- De ce râzi Lilium?...
- Sunt fericită…
Apoi o trăgea spre el şi o îmbrăţişa, îi săruta creştetul capului, mângâindu-i părul. De câteva zile aveam în minte o floare ieşită pe întinderea aşteptării ce-mi rostea primăvara. Înflorirea mea i-a adus lumină în priviri…ea plângea cu petalele cristale ce-i catifelau obrazul palid…Ascundea durere, un templu de amărăciune, la care el avea să se închine doar mai târziu.
- Cred că m-am îndrăgostit…
Îi acoperea cu mâna fină gura, nu dorea să audă nimic din ceea ce avea să regrete mai târziu, era tânăr, şi trebuia să aibă primăvara în care să-şi aştearnă pasiuni noi. Era bolnavă, ştia asta doar ea şi tatăl ei, care-o crescuse frumos, după moartea mamei.
Întunericul îi acoperea ochii ascunzându-i drumul spre viaţa pe care şi-o dorea…Ţipătul durerii nu trezea trupul, nu răspundea decât ecoul nestrigăt…Cum ar fi putut să-i spună, când era atât de fericit!...Dar deja se îndrăgostise…clipea nervos, sufletul i se ridică deasupra gândului, aproape că leşină, până ce-l auzi:
- Te aştept în fiecare zi cu aceeaşi emoţie. Eşti echilibrul, calea ce-mi străbate atâtea încercări neplăcute, atâtea şi-atâtea renunţări. Dacă eşti aici, ia-mă în pierderile gândului tău, şi bucură-te de mine ca de-o clipă de veşnicie…ia-mă, umple-ţi palmele şi soarbe licoarea uitării de sine…adormi cu mine, şi trezeşte-te ca să mă descoperi. Vreau să fiu cu tine, mereu lângă tine, până când mâna-destin va dezvălui misterul ultimei căutări…voi fi timpul însuşi… Mă asculţi?...
Simona nu mai asculta demult, trupul inert aburea în mirosul morţii…Era pierdut…Purtată în braţe, împinse cu piciorul uşa unde locuia şi strigă cu toată puterea să vină cineva…Încăperea unde fusese condus era atât de rece şi neprimitoare, iar tatăl privea neputincios. Trupul lui bolnav zăcea aproape inert într-un scaun cu rotile, şi nu putu să scoată două vorbe. Doar mătuşa ei îi arătă patul unde o aşeză cu grijă, şi fugi după un doctor…
Picuri reci de gheaţă i se prăvăleau pe obrajii deja îngheţaţi…privirea îi era spre geamul aburit unde ştia că era ea…Crinul! Îşi cuprinse faţa cu palmele şi urlă…O ultimă strigare de neputinţă.
Lumina abia pâlpâia, era lumina lumânării, lumina tăcerii vinovate…lumina tăcerii veşnice…
Ghemuit, sprijinit de tulpina castanului, privi spre cer. Ploaia se oprise, dar frigul te cuprindea până la oase. Nu putu să plângă, doar o siluetă:
- Ai aici în palme ecoul timpului însuşi, misterul unei noi căutări…
Se îndepărtă… nu putu s-o strige, îşi privi mâna neputincioasă cum o căuta, dar mâna nu dorea s-o strige, şi o aşeză lângă trup, o va face vinovată că nu a păstrat parfumul florii de crin…Atât de aproape e primăvara în noiembrie!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu