Oricât de înzestrată aş fi cu o adiere de sinceritate, înlăcrimez până şi cele mai neveşnice iluzii.

miercuri, 8 februarie 2017

Când mă privesc...







Când mă privesc într-o cunună
mă văd parfum în dor de doi
așa cum n-am mai fost și-om fi.

Când mă privesc într-o cunună
ghicesc pe fața ta plăpândă
cum dorurile ți se amână.

Când mă privesc într-o cunună
nu știu de îți sunt nume
și-mi țin oglindă dorul greu.

Când mă privesc într-o cunună
te văd ce-am fost și voi să fiu
așa cum n-am mai fost și-oi fi

vineri, 3 februarie 2017

Vid de frumuseţe


într-o noapte
atât de eu în visul tău
adiere de frumuseţe
straniu inspirând întunericul din părul meu
până-n rădăcina întristării
abia mai deschizi ochii când s-a crăpat de ziuă

într-un vis din noapte
atât de tu în visul meu
gând drag absent
binecuvântat respirând aerul adierii coapte
până-n straniul neştiutei mângâiate
în ziua ce-a adunat secunde-n doi.

în toate acestea
atât de eu... atât de doi în visuri Noi.

Repere educative

  •          Una dintre cele mai mari greşeli ale oamenilor este să încerce să devină interesanţi. Nu le iese! Se „coafează” cu mediocritate fără „a-şi fixa” repere de educaţie.
  •      Trecându-i întruna cu vederea, faci din prost un obraznic.
  •          Unii tremură în faţa oglinzii, că-şi văd prostia fardată în culori stridente. Se dorea prostie monocromă.
  •         Mă îngrijorează tăceri din trecutul meu, probabil ele ştiu cel mai bine de ce viitorul le-a amuţit nesiguranţa lângă mine.
  •          Omul este înlănţuit de puterea propriei condiţii de muritor, norocul e cheia păcatului că şi-o(-l) asumă.
  •         Femeia este forţa instruită să desluşească puterea unui rău incontrolabil. Trăieşte doar în registrul disponibilităţii.
  •         Sunt duală: trăiesc acum o viaţă, alta o voi împrumuta.
  •          Sunt prizonieră în iarna rătăcirii pe cărări de flori de mai.
  •          Ştii ce-am învăţat azi? Să plâng de mila răului zâmbitor. Uimirea mută îmi va fi însoţit şi lacrima ascunsă. Dar ce nu-i voi plânge este decăderea morală. S- a născut cu handicapul mult prea plinului în mult prea gol…
  •         Când mana dreapta plânge in rugăciune, plutirea finala a unui gând tresare.
  •          Mă odihnesc în faţa naşterii mele şi implor iubirea să nu mă mai trezească nicicând. Mă abandonez cu totul.

păreri şi adoraţie



părerea mea
tot ninge, şi nu demult,
şi nu oricum, şi mă deprimă
nu-mi place, cum virgule aştern pe hârtie
şi tot ninge cu ele
până mă ia ameţeala
virgulă acum, virgulă după, iaca virgulă acum,
că pot,că vreau, că mă deprimă
şi tot ce enervează eu ador.
părerea mea?
şi nu demult o am
şi nu oricum şi nu deprimă
că virgula lipseşte avangardismul aştern pe hârtie
şi –o mototolesc în versuri noi
de - adâncă meditaţie
mă recunoaşte intuiţia minţii mele
când pot, când vreau şi mă dispune
că tot ce m-ameţeşte eu ador.

La startul iubirii noi



La startul iubirii noi


copilă, Monalisa taină
lasă-mi inocenţa amanet
îmi descalţ cuvântul la uşa
frumuseţii tale
să mor cu dor de dor de noi
dragoste, aşază istorie între vioare
mă simte în acorduri de arcuş
până ce venele transpiră descălţate
şi poposesc la startul
iubirii dintre noi.

copilă, Monalisă taină,
tu nu ştii oare că mi-eşti amanet?
alerg desculţ până la startul
zâmbirii tale
să te privesc plin de sudoarea dorului de noi
dragoste, aşază singurătatea nouă
păşind prin mintea orelor banale
până ce venele transpiră descălţate
şi poposesc la startul


veacurilor dintre noi.

de toamna







toamna asta
n-are nicio ruginie închinăciune
niciun Dumnezeu
dar eu mă-nchin mie
până iarna va ninge
cu mantie de alb.

toamna asta
n-are nici cea mai vagă idee că
zâmbetul meu revine
şi mă -nchin ţie
până sângerez
cu versuri de ruginie închinăciune.






marți, 24 ianuarie 2017

Râd de mine




astăzi mă satur de pustiu
frumoasă sunt şi mă mai fac
nu mă plâng
deschid ochii mari
poate iubesc până la capăt
nu sunt sigură
siguranţa râde de mine
râde, poate, şi Dumnezeu
o merit
până mă satur şi de mine
mă plâng că-s slabă…şi mă merit.





sâmbătă, 3 decembrie 2016

Contur de...

Astăzi nu mai vorbesc despre iubire.
Am la îndemână cuvintele, răsăritul de soare şi o inimă. Nu prea ştiu ce să fac cu ele, să mă joc nu îmi permit. M-am născut la răsărit de soare şi-am plâns de bucuria zilei de april. Iubesc acest răsărit, pe care-l aştept cu orhidee albă în mână, nimic sofisticat, doar eu şi el. Mi-aşez inimă în acest buchet şi-o las să-mi vorbească despre bunătate şi primul fior. Doar ea ştie fără de mine să-mi aşeze degetul pe rana prăpastiei dintre nopţile de teamă şi retina zilei care m-a ocolit dintr-o uitătură. Atâta mi-e dragă!... mi-adună toate neliniştile în cafeaua calm – pământeană şi mi le soarbe până la zaţ, că-mi creionează în fericire puţina culoare care mi-a rămas, şi-mi bate puternic frigul sanguin până la lacrimi.
În tot acest răsărit în care doar o inimă ştie cine sunt şi ce simt, iau cuvinte să le pot da sensuri cu inima şi credinţa cu naşterea. 
Dar atunci albul orhideelor se îmbină cu albul cuvintelor în tot şi-n toate.
Albul cuvintelor cu inima? De ce alb?
Desigur, mi-am abandonat inima într-un buchet de orhidee deja uscat şi-nsângerat,dar…pulsează. E timpul să mi-o pun la piept, să bată un răsărit în care m-am născut şi mă voi naşte curând, şi să caute prin sertăraşe aerul de îndrăgostită şi fluturaşii din stomac, să râd copilăreşte rostind primul cuvânt:: el!...
Azi nu vorbesc despre iubire, doar strâng răsăritul, inima şi cuvântul să le pun la picioarele lui, celui pe care-l respect.
…şi niciodată nu o voi vorbi-o, doar prin el trăi - o-voi până la moarte…e un început…

joi, 26 mai 2016

21 mai – MAREA NEAGRĂ








Ceasul bate momente de singurătate, e acel timp înghemuit într-un colţ de suflet acordând urmele adânci ale pierderii. Biata mea inimă! Biata mea gândire! Ce paradox? Moarte paradoxului! Onoare iraţionalului! Nimic nu mi-e la îndemână ca tulburarea nonsensului şi nemărturisitei dizolvări de sens. M-am aşezat pe nisipul rece şi aşteptam valurile să-mi vorbească despre mine. Ce absurd! Să te întorci într-un început?! Nimic n-am trăit cu intensitate, decât durerea pierderii „personalizată” şi cu „luciditate” îi aduc un omagiu.
Eu: - Deci, valurilor, vorbiţi de ceea ce nu există cu adevărat!...De mine! Vreau să-mi aduc un ultim omagiu!
Primul val: - Am să încep cu trăirile…
Eu: - De ce nu cu trupul?!...
Primul val: - Care?... Trăirile…regretul trecutului, distrugerea prezentului, actualitatea viitorului.
Eu: - Asta ştiam…Decor de Triadă ( Prezent, Trecut,Viitor)…Mediocră filosofie ai!...
Al doilea val:- Aş îndrăzni să continui… Emoţia iubirii, lectura săruturilor tandre, parfumul tău, trăirile uitărilor…regretul….
Eu: - Ştiu…trecutului…distrugerea Triadei…Maidan de transparenţe dominate de NEPUTINŢĂ.
Al treilea val : - Mai sunt şi eu… Am să mă întorc în tine. Credinţa ţi-a îndulcit viaţa, ţi s-a rătăcit în piept şi te-a dat Timpului.
Eu: - Sunt deja Timp?
Al treilea val: - Nu încă!... Eşti melancolie egoistă, rezonanţă de cuvinte nerostite, cuget, adâncimea misterioasă a fundului mării, eternitatea pe verticală…eşti al patrulea val…
Noi ne-am retras pe rând, într-o ordine ireductibilă, în timp violent al furtunii…te lăsăm pe tine să-ţi pui întrebări.
Eu:- Nu ştiu să pun întrebări,ştiu doar să dau răspunsuri.
Al treilea val: - Aş! Vei fi surpriză, iar lumea te va şti în toate limbile, le vei traduce necesitatea lui „- infinit”, ai experienţă.
Al patrulea val( Eu): - Mă scurg pe nisip unduindu-mi nedumerirea voi pândi la mal îngândurarea unui LUI, sau unei EI, să se privească în mine ca-ntr-o oglindă…şi…să le spulber gândurile, vidul lăuntric, nedeterminarea infinită, şi să-mi întoarcă spatele…
Fiţi laşi! Salvaţi-vă! Rămân eu…flux şi reflux…spălând răul: pe mine!...



miercuri, 25 mai 2016

CONTUR DE RĂSĂRIT








Astăzi nu mai vorbesc despre iubire.
Am la îndemână cuvintele, răsăritul de soare şi o inimă. Nu prea ştiu ce să fac cu ele, să mă joc nu îmi permit. M-am născut la răsărit de soare şi-am plâns de bucuria zilei de april. Iubesc acest răsărit, pe care-l aştept cu orhidee albă în mână, nimic sofisticat, doar eu şi el. Mi-aşez inimă în acest buchet şi-o las să-mi vorbească despre bunătate şi primul fior. Doar ea ştie fără de mine să-mi aşeze degetul pe rana prăpastiei dintre nopţile de teamă şi retina zilei care m-a ocolit dintr-o uitătură. Atâta mi-e dragă!... mi-adună toate neliniştile în cafeaua calm – pământeană şi mi le soarbe până la zaţ, că-mi creionează în fericire puţina culoare care mi-a rămas, şi-mi bate puternic frigul sanguin până la lacrimi.
În tot acest răsărit în care doar o inimă ştie cine sunt şi ce simt, iau cuvinte să le pot da sensuri cu inima şi credinţa cu naşterea.
Dar atunci albul orhideelor se îmbină cu albul cuvintelor în tot şi-n toate.
Albul cuvintelor cu inima? De ce alb?
Desigur, mi-am abandonat inima într-un buchet de orhidee deja uscat şi-nsângerat,dar…pulsează. E timpul să mi-o pun la piept, să bată un răsărit în care m-am născut şi mă voi naşte curând, şi să caute prin sertăraşe aerul de îndrăgostită şi fluturaşii din stomac, să râd copilăreşte rostind primul cuvânt: el!...
Azi nu vorbesc despre iubire, doar strâng răsăritul, inima şi cuvântul să le pun la picioarele lui, celui pe care-l respect.
…şi niciodată nu o voi vorbi-o, doar prin el trăi - o-voi până la moarte…E un început…







miercuri, 11 mai 2016

no title



dacă aş fi stea
aş sta aşa întreagă şi strălucitoare
şi ţi-aş învălui noaptea
până-n răsăritul
apusului ce-l
înghiţi
cu toată întinderea-ţi.


sâmbătă, 27 februarie 2016

Intrebări



Eu: Ştii ce m-a durut
azi-noapte?
Că-mi poţi trece prin minte
Şi că tot pustiul meu
Îl vei putea întoarce împotriva-ţi!

Răspuns: 

Îmi intră dorul
tău prin piele
până la măduva plină
 de meduzele microscopice
când simt
acostarea scoicilor
insuflându-mi  nemurire
că vei deveni perlă…